La unele vedete, mugurii talentului au răsărit de când erau de-o şchioapă. Spre deosebire de aceşti “timpurii”, alte personalităţi dau semne de performanţă ceva mai târziu. Cheful de a “dresa” mingea a apărut la Adi Mutu de pe vremea când era un prichindel. Îl buzunărea pe bunic, îi lua câteva monede, le ascundea în chiloţi şi dădea fuga la librăria din colţ să cumpere o minge din acea cât gutuia, cu care încingea meciuri cu băieţii mai mari de la cealaltă scară a blocului din Piteşti. Dacă echipa lui de puşti pierdea, Mutu pleca acasă smiorcăindu-se, îşi ştergea lacrimile în lift şi în faţa părinţilor se lăuda că a marcat golurile victoriei. Pofta asta de învingător nu şi-a înfrânat-o nici când a ajuns la Inter, chiar de la primul antrenament l-a acroşat curajos pe veteranul şi căpitanul Zanetti, i-a suflat mingea şi i-a strecurat balonul printre picioare. De mic copil a returnat mingea cu racheta şi Ţiriac, dar la el precocitatea era dată şi de altceva, nu numai de talent. Mama lui îl creştea singură şi, în Braşovul natal, Ţiriac juca tenis şi pentru a primi o masă la prânz, care mai peticea bugetul sărac al familiei. De timpuriu a debutat pe scenă şi Vasile Muraru, în sala de festivităţi a şcolii de pe meleagurile Neamţului. La serbarea de sfârşit de an Muraru nu intra în distribuţie, dar i-a ieşit în cale norocul, a făcut amigdalită eleva care o interpreta pe Smărăndiţa Popii şi învăţătoarea l-a distribuit pe el în travesti, ca soluţie de urgenţă. “Toată viaţa am fost speriat de nasul meu prea mare. Un actor mai versat mi-a prezis că nasul meu agabaritic va însemna o parte din succesul meu. Vă daţi seama cum arătam ca Smărăndiţa Popii cu peruca cu codiţe şi cu nazonele cât mânerul încovoiat de la baston! La Tănase am făcut duet cu alt proprietar de nas ca o cârmă, cu Nae Lăzărescu. Ne distram jucând fotbal cu Dobrin, cu Dumitriu II, i-am marcat un gol cu nasul lui Rică Răducanu”.