Pe străduţele de lângă Bucureşti, pe unde timpul stă şi trece, fără să mai ţină seama de noi şi de ceilalţi, bătrânii încă au timp să iasă la porţi şi să dea ochii cu soarta. Dau la schimb, pentru încă un an, doi de viaţă, traduşi în nişte reţete de medicamente prea scumpe în comparaţie cu pensiile lor sfioase, roşii proaspăt culese din grădină, dovlecei scoşi din bătaia soarelui cu numai câteva minute înainte ca postul naţional de televiziune să difuzeze imnul, fasole păstăi sau câteva caise bătute de natură, caise care miros a caise şi chiar riscă să aibă gust de caise. Bătrânii aceştia de la margine de oraş trăiesc, pe prime ultime sute de metri de putere, mai intens decât tot cartierul nostru de capitală europeană. Şi nu fac spectacol din asta. Cel mult, negociază preţul legumelor pe care le oferă, de pe marginea drumului, orăşeanului grăbit şi fac comerţ cu schimbul trei al apusului, retrăgându-şi chipurile tăcute spre nişte case de chirpici pe care doar pragurile le mai ţin pe picioare. În curţile din sud, veştedul verii a început să dea din coate.
Se vrea înapoi în proza lui Marin Preda, unde pesemne că-i era mai simplă veşnicia. Adoarme acest mijloc de anotimp ca un greier înecat de aer, ameţit şi înfiorat de aşa de multă distanţă între om şi viscol. Argumentele sudului se ridică pe vârfuri ca să înfrunte Bucureştii şi ca să prindă trenul de 7 către nicăieri. Fără explicaţii, fără circumstanţe atenuante. Numai cu ezitările haosului pe tălpi, ca într-un sacru şi cinstit afront. Curţile din sud trăiesc mai curat ca noi, chiriaşi cu mâini nesigure. Aşa se manifestă non-sensul echilibrului.
Şi, în fond, ce ne pasă nouă de bătrânii care vând legume pe marginea drumului, lângă acelaşi Bucureşti lângă care aterizează şi importante avioane, cu importante persoane la bord? Ce ne pasă de curţile din sud sau de scrierile lui Preda, acum, în era by-passului şi a leacurilor aproape virtuale, acum, când nu se mai face loc deloc in dicţionare nici măcar pentru albăstreala care ne ninge pe garduri? Ce ne pasă? Ne pasă! Pentru că oriunde, oricând pot să vină după noi deconturile, ca să prevestească finalul.
A murit tanti Mitina de la Bârca şi lumea merge înainte, de parcă nimic nu s-ar fi petrecut. Aşa cum s-a întâmplat la toate bun-rămasurile. Pentru că, oricât ne-ar plăcea să credem contrariul, şi noi, ca ei, aşa suntem făcuţi, aşa funcţionăm: cu subiecte şi predicate, nu cu ferpar la rever. Şi, totuşi, din când în când, oriunde, oricând, oricând, oriunde, ne aducem aminte poezia despre cât de abruptă e viaţa! Şi un fel de gând căruia-i mai zic conştiinţă ne provoacă să fim atenţi şi să observăm cât de frumoşi sunt bătrânii de prin curţile care foşnesc în jur, pe aici, pe unde sunt când vă trimit aceste rânduri, ca-ntr-o absurdă transmisiune in direct, de la faţa locului, o transmisiune care începe azi şi nu se mai termină niciodată.