Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
La Oradour, localitatea martir a Franţei, s-a desfăşurat un moment de mare emoţie şi semnificaţie: preşedintele Franţei şi Germaniei au participat la ceremonia de comemorare a celor 642 de victime ucise cu sălbăticie în vara anului 1944 de trupele naziste SS ale diviziei “Das Reich”. Joachim Gauk este primul preşedinte german care vizitează memorialul din Oradour unde a fost condus de unul dintre cei trei bărbaţi supravieţuitori. Reconcilierea dintre Franţa şi Germania marchează acum încă un mare pas subliniat la cel mai înalt nivel de reprezentanţii acestor ţări care s-au înfruntat în secolul trecut în două crâncene războaie.
În 1944, după debarcarea din Normandia, naziştii se comportau ca fiarele rănite, atrocităţile erau comise fără nici o justificare. În retragerea lor, trupele criminale care au ras viaţa din micul sat Oradour omorâseră în apropiere alţi 99 de francezi, prin spânzurare. Rănile săpate adânc în amintirea Franţei sunt cicatrizate acum, după aproape 70 de ani, dar nu sunt şterse din cartea de istorie.
Întâmplările atroce, sunt asumate de Germania care, iată, vine cu capul plecat să-şi recunoască ororile ce au însângerat lumea. Reconcilierea franco-germană este dată ca model în relaţiile dintre statele aflate de-a lungul istoriei în confruntări cu mărime de cataclism. De la acest exemplu în practica internaţională au plecat după 1989 şi acţiunile întreprinse de politicienii de la Bucureşti şi Budapesta, conştienţi de fractura de înţelegere dintre România şi Ungaria.
România are plină cartea ei de istorie de asupriri, de acte de violenţă şi nedreptăţi suferite de populaţia din Transilvania de-a lungul mai multor secole. Ungaria a găsit mereu justificarea pentru actele ei agresive în “nedreptatea” de la Trianon. Iridenţa maghiară a produs, mai ales în perioada ocupaţiei după Dictatul de la Viena, numeroase crime împotriva populaţiei româneşti. Sălbăticia trupelor SS a fost în multe locuri egalată de trupele maghiare cărora le-au dat “ajutor” organizaţii naţionaliste paramilitare. În masacrul din localitatea Ip din judeţul Sălaj, în noaptea de 13 spre 14 septembrie 1940, au căzut victime 157 de oameni a cărora vină era limba ce-o vorbeau de secole – româna. Au fost torturaţi copii, femei gravide sfârtecate cu baioneta, casele incendiate cu oamenii în ele.
La Treznea, tot în Sălaj, au fost ucişi cu aceeaşi sălbăticie 87 de români şi 6 evrei. În Maramureş, la Moisei, trupele hortyste au ucis în 1944, în octombrie, înainte de retragere, 29 de etnici români. În amintirea acelei tragedii a fost ridicat un monument realizat de sculptorul Vida Geza.
În paşii pentru reconcilierea româno-maghiară nu întâlnim însă momente care să aibă asemănare cu gestul preşedintelui Germaniei. Nici la Ip, nici la Treznea, nici la Moisei nu s-au recules, în semn de asumare a istoriei cumplite, politicienii de frunte ai Ungariei.
După ce Adrian Năstase a reuşit, nu fără complicaţii, să reinstaleze monumentul celor 13 generali de la Arad, “parcul reconcilierii” nu a fost animat şi de alte momente. Băsescu Traian a ales o reconciliere a intereselor pe linie de partid, în interiorul PPE, dar nu a făcut nimic, ca preşedinte, pentru a lua modelul franco-german. Decoraţia lui Tokes Laszlo, o ruşine pe “Steaua României”, nu contribuie la reconciliere. Nici obstinaţia Budapestei de a impune figuri de criminali de război hortyst ca efigii de admirat pentru tânăra generaţie. O ceremonie comună la Ip, la Treznea şi la Moisei este de neconceput cu actualii lideri de reprezentare ai celor două ţări.
Până şi meciul de fotbal de mâine pare o continuare a “prieteniei” istorice care desparte două ţări vecine.
