Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Manifestările din "Luna cărţii", oricât de formale ar părea acum, aveau farmecul si hazul lor. Se vindeau cărţi, se dădeau autografe şi lumea venea şi fără să fie tentată de cântăreţe semiîmbracate, care să-i culturalizeze.
În ’89, cultura era lăsată pe poziţia lanternei roşii. Iniţial gândite cu bune intenţii, aceste manifestări sfârşeau adesea în agape agri... culturale.
Pe vremea "Epocii de Aur", "Luna cărţii la sate" dura aproape tot anul, deşi convenţional regula era ca manifestarea să aibă loc în februarie. Idee bună, în principiu, o dată pentru că tinerii – pe-atunci – participanţi la aceste cenacluri literare au ce povesti acum nepoţilor lor, despre cum deveneau ei din ce în ce mai "culţi în cap", o dată cu pogorârea şi printre truditorii uzinelor şi ogoarelor a prozatorilor şi poeţilor. Desigur, intenţia celor care iniţiau acest gen de întâlniri cvasiincompatibile nu erau rele, atâta doar că de cele mai multe ori socoteala de-acasă nu se potrivea cu cea din târg, în sensul că beţia de cuvinte citite sau recitate sfârşea de cele mai multe ori prin a deveni una reală, alcătuită din vin de ţară şi ţuică de prune curgând pe lângă bucatele campestre puse la dispoziţie de protocolul vremii.
Oamenii de litere Mircea Micu şi Florentin Popescu îşi amintesc de acea perioadă în care – de milă, de silă – trebuia să se deplaseze prin sate, şcoli şi uzine, spre a-i lumina pe cititori. Măcar cu o lectură, două, că oricum curentul electric se oprea pe nepusă masă.
La noi, la Brăila...
Şi pentru că nici căldură nu era, singurul interes pe care-l puteau stârni şezătorile literare rurale era strecurarea micilor "şopârle" cu iz politic, ajunse ca din întâmplare pe buzele vorbitorilor. Iată ce povesteşte Mircea Micu de la cea din urmă manifestare de gen, din ’89: "Ultima participare la întâlnirile cu cititorii am avut-o cu o echipă redutabilă la Brăila, oraşul lui Fănuş Neagu. Şezătoarea literară de deschidere a demarat la una din şcolile generale care urmau să poarte numele, încă de pe atunci, celebrului prozator.
Într-una din sălile de clasă, unde pe un perete trona statura uriaşă a autorului romanului "Ningea în Bărăgan",văzut în mărime naturală plutind romantic într-un lan cu grâu şi maci, Dan Deşliu, Gheorghe Pituţ, subsemnatul, Fănuş şi câţiva poeţi locali au citit şi au dat autografe, în special profesorilor. Au urmat două zile de deplasări... motorizate în satele din jur, mese festive, uneori asortate cu lăutari, şi, în final, o vizită la primul secretar, un domn Lungu, dacă nu mă înşel. De notat că, în seara care a precedat vizita protocolară, Fănuş şi subsemnatul am aterizat graţie entuziasmului unor admiratori locali într-un bar de noapte al hotelului unde eram cazaţi. Acolo, cuprins de însufleţiri bahice, subsemnatul a recitat – la microfon! – una dintre poeziile de atitudine care nu suna prea măgulitor la adresa regimului. Se numea "Ţăranii mei" şi vorbea despre starea precară a ţăranilor pe cale de dispariţie. Primul secretar ne-a întrebat despre felul în care ne-am simţit la Brăila şi, la un moment dat, a scos un mic magnetofon, invitându-ne să ascultăm. Se auzea clar vocea subsemnatului recitând cu patos acea poezie care nu a putut să apară decât după ’90 şi îndemnul lui Fănuş: "Mai citeşte o dată mai clar, să înţeleagă lumea". Ca orice fruct oprit şi, culmea, care nici nu îngrăşa, "şopârliţa" constituia una dintre delicatesele acestor reuniuni. "În general, întâlnirile cu cititorii, oricât de formale ar părea acum, aveau farmecul şi hazul lor, se vindeau cărţi, se dădeau autografe şi lumea venea şi fără să fie tentată de ademenitoarele fetişcane, aşa-zise cântăreţe semiîmbrăcate, care să-i culturalizeze.
Azi, «Luna cărţii la sate» pare o sintagmă depăşita, un CEVA de natură socialistă, fără dansatoare din buric, fără cărţi cu Harry Potter, vai şi amar de vremurile încâlcite în care se făcea cultură... cu forţa. Aşa gândesc şi transmit fătucile din mass-media de azi", conchide Mircea Micu.
Ev aprins şi foc stins
Noroc cu umorul, care l-a salvat mereu pe român din toate necazurile. Cu bune şi cu rele, scriitorul conştiincios, trăitor al "deceniilor de împliniri măreţe", se urca într-un tren (de cele mai multe ori un personal amărât, pentru că acceleratele şi rapidele nu opreau decât în oraşe) ori într-un autobuz hodorogit şi mergea într-o comună, ca să prezinte ţăranilor ultimele noutăţi în materie de carte. "Eram redactor la Editura Albatros – îşi începe povestirea criticul literar Florentin Popescu – şi-ntr-una din «Lunile» astea am ajuns pe undeva prin Ialomiţa. Trebuia să prezint o antologie de poezie patriotică – «Trăim în miezul unui ev aprins», cu titlul luat dintr-o poezie a lui Nicolae Labiş. Sala Căminului Cultural. Iarnă, frig, oameni îmbrăcaţi care mai de care în cojoace şi paltoane. Le vorbesc eu despre volum, ba, în plus, să fiu şi mai convingător, le şi recit o strofă din poezia lui Labiş: «Trăim în miezul unui ev aprins/ şi-i dăm însufleţirii noastre vamă/ cei ce nu ard deslănţuiţi ca noi/ în flăcările noastre se destramă/». Când termin de recitat şi de vorbit despre cartea cu pricina, întreb asistenţa dacă are nedumeriri, dacă vrea să mai afle şi altceva despre antologia proaspăt tipărită de Editura Albatros. Tăcere. Repet întrebarea şi numai ce văd că pe la mijlocul sălii se ridică o mână. E un bătrân. Îl îndemn să vorbească. «Păi, începe el uşor încurcat, dacă tot zice poetul de flăcări şi de foc aprins, poate că dom’ primar face ceva s-aprindă focul şi-n soba asta. Că, săraca de ea, n-a mai văzut focu’ de ani de zile.» Rumoare, zâmbete reci , dat din coate. Primarul, simţindu-se vizat, îi răspunde pe un ton dur: «Lasă, măi, nea Vasile, că nu de-aia ne-am strâns aici! Discutăm mai târziu numai noi, că dumnealui nu-i de la judeţ!»... La micul protocol «de după», în faţa unei aripi de pui trecută cândva pe un grătar, dar acum rece şi ea, şi a unui pahar de molan, îl întreb pe primar: «Pe-aici prin sat citeşte lumea?». Îmi răspunde uşor jenat: «Ar mai citi ei, oamenii, că şi aşa, până începe campania de primăvară, tot nu prea au ce face, da’ cum să citească dacă ni se închide lumina câte trei-patru ore şi ziua, şi noaptea?!».
Sigur că acum «insolenţa» lui nea Vasile poate părea, pentru cei născuţi după ’89, cel mult o glumiţă răsuflată. La fel şi «tupeul» de a pune în umbră cuplul prezidenţial, fie el în carne şi oase ori în diverse reprezentări.
O altă secvenţă, pare-mi-se tot prin Ialomiţa. După două ore de mers cu un tren aproape îngheţat, ajung într-un sat şi sunt condus numaidecât la biblioteca aşezării. Acolo e cald, plăcut, vreo 20 de elevi şi vreo patru-cinci spectatori maturi, probabil profesori sau părinţi ai copiilor. Stau cu toţii într-un careu înghesuit, iar în faţa lor se află o masă acoperită cu nelipsita pânză roşie. De-o parte şi de alta a mesei, două steaguri: al partidului şi al republicii. Mă duc în faţa mesei şi, când mă pregătesc să-ncep speech-ul, simt că o mână mă ia discret de braţ şi mă trage spre dreapta. O clipă cred că cineva grijuliu vrea să mă protejeze ca nu cumva să-mi ard pantalonii la reşoul încins, pe care-l zăresc în ultima clipă lângă masă. Mă-nşel. Cel care m-a tras de braţ îmi aruncă o privire mustrătoare şi-mi şopteşte: «Nu se poate, tovarăşe scriitor, v-aţi aşezat prea în centru şi nu se mai vede tabloul»... Într-adevăr, mă grăbisem şi mă aşezasem neatent, fară să observ că-n spatele meu, de pe perete, arhicunoscutul portret cu tovarăşul Ceauşescu privea spre sală. Cum să-i lipsesc eu pe bieţii şcolari de imaginea tovarăşului?"
În loc de epilog sau pe post de "finit coronat opus", nu pot, referitor la ultima aducere-aminte a scriitorului Florentin Popescu, să-mi reprim un zâmbet. Cultura, se pare, a antrenat dintotdeauna un joc de-a râsu’ plânsu’. N-a contat dacă vremurile au fost alea sau astea ori de erau implicaţi ţărani sau orăşeni. Şi-atunci, ca şi-acum, confuzia dintre persoane şi personaje se adânceşte tocmai pentru că pârdalnica de cultură era/este lăsată pe poziţia lanternei roşii. Mai deunăzi, povestind unor persoane din medii diferite cât de reuşit a fost concertul lui James Blunt, am primit, în linii mari, această replică: "Cum să nu fie frumos, doar a jucat în foarte multe filme, e un actor bun!"... Gravitatea şi ilarul involuntar au ţâşnit nu din paronimie – James Blunt vs James Bond –, ci din faptul că interlocutoarele mele confundaseră artistul cu eroul literar şi cinematografic... "La Siliştea-Gumeşti, satul lui Marin Preda, o voce din sală: «Tovarăşe redactor, când ajungeţi la Bucureşti, poate vorbiţi dvs. cu dl Moromete să ne pună o pilă pe la Guvern ori prin altă parte, să ne-ajute şi pe noi cu nişte lemne, cu ceva, că prea suntem amărâţi!»... Întorşi la Bucureşti, le spuneam şefilor noştri că totul a decurs normal. Probabil, tot aşa răspundeau şi primarii când erau întrebaţi de şefii lor de la judeţ...", pune punct Florentin Popescu evocării întâlnirii scriitorilor cu cititorii.
