Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cu o voce de zeu, Ovidiu spunea poezii ca nimeni altul. Într-o seară, pe când recita la televizor “Scrisoarea III”, l-a văzut Mircea Veroiu. Şi apoi l-a invitat să joace un rol mititel în filmul “7 zile...”. VIDEO
Cu o voce de zeu, Ovidiu spunea poezii ca nimeni altul. Într-o seară, pe când recita la televizor “Scrisoarea III”, l-a văzut Mircea Veroiu. Şi apoi l-a invitat să joace un rol mititel în filmul “7 zile...”.
Acum, când el nu mai este, sper să fie alături de Mircea şi să-şi găsească liniştea într-o lume fără ură, fără invidie şi fără răzbunări.
† Silvia Kerim: — Despre prietenia ta cu Biţă (George) Banu, marele critic de teatru, scriitor şi eseist, ştiu că datează încă din anii studenţiei. Ştiu că îi admiri cultura şi inteligenţa şi modul în care ştie el să fie un prieten adevărat. Cât despre Radu Penciulescu... am aflat că lui îi datorezi “şlefuirea până la străluciri de diamant” a talentului tău. Cum te-a descoperit Penciulescu, acest excepţional regizor de teatru?
Penciulescu a dat de mine cu prilejul unei sesiuni ITI (Institutul Naţional de Teatru). Venisem la Bucureşti cu un spectacol al teatrului din Timişoara – unde eram angajat. Bănuiesc că i-am plăcut lui Penciulescu, de vreme ce m-a distribuit curând în spectacolul său de referinţă, un spectacol care a produs un adevărat “scandal” în lumea specialiştilor, a criticilor de teatru...
† Vorbeşti, desigur, despre acel extraordinar “Rege Lear”, care-l avea în rolul titular pe extraordinarul, la rândul lui, George Constantin, foarte tânăr la vremea aceea...
Toţi eram tineri în acel spectacol, într-adevăr extraordinar! Tocmai acest adevăr a şi creat “vâlva” din jurul lui. În concepţia majorităţii spectatorilor, dar chiar şi a criticilor obişnuiţi cu stilul clasic de montare – gen Sică Alexandrescu, să zicem –, Lear era un rege bătrân. Idealul era întruchipat, fireşte, de un actor cu părul alb, un monument, cum a fost marele Storin... Şi, când colo, lumea s-a pomenit cu noi. Cu George în “Lear”, cu mine în “Oswald”, cu Silvia Popovici, cu Eliza Plopeanu, cu Vali Seciu şi cu Costel Constantin. Şi decorurile erau uluitoare... Domina “albul”, totul era doar sugerat... Scenografa, care realizase şi costumele, era tot foarte tânără: Florica Mălureanu. Asta se întâmpla în 1970 – anul când am fost angajat la Teatrul Naţional Bucureşti. Ce vremuri! Lucrau pe atunci, în ritm frenetic, realizând spectacole năucitoare, şi Ciulei, şi Pintilie, şi Esrig, şi Valeriu Moisescu, şi Dinu Cernescu (aflat, în acel timp, într-o formă de zile mari). Cam tot pe-atunci m-a luat Penciulescu într-un spectacol de Televiziune cu piesa lui Gorky – “Cei din urmă”. Şi tot în acea perioadă, cu puţin timp mai înainte de a se hotărî, din motive bine întemeiate, să părăsească ţara, Penciulescu ar fi dorit să monteze, tot cu mine, un “Richard al II-lea...”
† Datorită nu numai marelui tău talent, dar şi fizicului tău (îmi amintesc că Mircea Veroiu, cel care a ţinut atât de mult la tine şi care te-a distribuit în majoritatea filmelor lui, obişnuia să spună despre tine că ai “un profil de medalie”), ai jucat multe “căpetenii”. Şi în teatru, şi în film. Ai întruchipat mulţi conducători de oşti... Care ţi-a fost cel mai drag dintre aceşti eroi?
Greu de spus. Personajele astea mi-au fost dragi din diferite motive. Pe unele le-am iubit întrucât ele au reprezentat personalităţi emblematice pentru istoria Transilvaniei. Şi când spun asta, mă gândesc la Horea – pe care l-am întruchipat în filmul lui Mircea Mureşan. Dar şi la Avram Busuioc – cel din piesa lui Lucian Blaga. O lucrare de mare valoare pe care, spre lauda lui, neobositul Horea Popescu – un important artist, oarecum dat deoparte pe nedrept din atenţia publică — avea să-l pună la Naţionalul bucureştean, cu mine şi alţi “răzvrătiţi”: “Pantelimon” din “Dreptate în lanţuri” – filmul lui Dan Piţa, mi-a plăcut şi “Alimandru”, eroul atât de pitoresc din excepţionalul film al lui Veroiu, “Semnul Şarpelui” – realizat după o excelentă carte a lui Mircea Micu. Şi mi-a mai plăcut, foarte tare, te asigur, şi “Burdea – revoluţionarul” – un personaj creat anume pentru mine de acelaşi Mircea Veroiu, în filmul lui – aş zice antologic – “Dincolo de pod”...
† Toate aceste personaje se înscriu în mod evident în categoria celor “pozitive”, menite să ne dea încredere în viaţă, în faţetele ei dătătoare de speranţă. Dar ai jucat şi personaje întunecate, dătătoare de fiori – personaje pentru care “jocul cu moartea” a fost un fel de amuzament zilnic...
Te referi, desigur, la “Caligula”...
† Mă refer la “Caligula”, dar şi la “Tamerlan”, şi la Iason – cel din “Medeea”.
“Caligula” – spectacolul pus cu multă măiestrie de acelaşi Horea Popescu pe scena Naţionalului, după piesa lui Albert Camus, s-a constituit, după părerea mea, într-un fenomen singular. Toată lumea ştie despre Caligula că a fost unul dintre cei mai cruzi împăraţi ai Romei antice. Toată lumea ştie despre Caligula că a fost unul dintre cei mai sângeroşi dictatori, unul dintre cei mai cruzi împăraţi ai Romei Antice. Toată lumea ştie că în faţa lui Caligula nimeni nu sufla o vorbă! Supuşii se simţeau obligaţi să-l urmeze orbeşte. Altminteri – moartea! Or, spectacolul a fost prezentat în premieră în 1979 – adică în plin... ceauşism! Şi s-a jucat nestingherit timp de 12 ani! Adică şi după Revoluţie! O longevitate rară pentru orice mare spectacol. Da, crede-mă, cu spectacolul ăsta s-a produs un miracol! Era un atac virulent împotriva totalitarismului şi totuşi nu a fost oprit! El mai era şocant şi prin plastica sa uluitoare – costumele erau create de Doina Levintza, iar decorurile erau semnate de Paul Bortnovsky. Întâlnirea mea cu “Caligula”, ca şi mai târziu, cu “Tamerlan”, eroul piesei “Marlowe”, care m-a pus, şi el, la mare încercare, a însemnat o provocare. A trebuit să-mi folosesc toată forţa interioară, toate resursele fizice şi psihice pentru ca, intrând în pielea unor dictatori teribili, să stârnesc, pe “contre-emploi” toată ura în sufletele spectatorilor, tot dispreţul, toată împotrivirea pe care astfel de sinistre personaje o merită. Şi pentru că am vorbit despre longevitatea spectacolului “Caligula”, nu pot să nu-mi exprim aici regretul pentru faptul că spectacolul cu “Tamerlan” – pus cu deosebită măiestrie de acest tânăr şi foarte, foarte talentat regizor, care este Victor Ioan Frunză – a dispărut relativ repede de pe afiş... Am repetat la el timp de un an şi jumătate. Şi nu a avut cariera pe care – cred eu – ar fi meritat-o acest deosebit de valoros spectacol...
† Hai să vorbim puţin, dragă Ovidiu, despre vocaţia ta pentru poezie… Toată lumea e de acord că, la ora actuală, alături de Ion Caramitru şi de Adrian Pintea, tu eşti unul dintre cei mai de seamă interpreţi de poezie din ţara noastră...
Relaţia mea cu poezia datează încă din Institut... Împreună cu Pino Caramitru şi cu Vali Seciu am avut marele noroc de a-l avea ca profesor pe A. Pop Marţian, alături de alţi dascăli care demonstrau o “înălţime” intelectuală cum azi nu prea se mai găseşte. A. Pop Marţian ne-a inoculat acest “cult pentru poezie”. El ne-a trimis la Eminescu, la teatrul în versuri scris de Schiller, de Goethe, de Racine, de Corneille. El ne-a familiarizat cu ceea ce se cheamă metrică, ritmică, muzicalitate, incantaţie. El ne-a trimis în lumea magică a teatrului antic. Acestui excepţional profesor din tinereţe, acestui studiu aprofundat făcut la timp le datorez marile mele bucurii de mai târziu.
† ...Adică din vremea când, împreună cu Leopoldina Bălănuţă, draga de “Poldi” cum îi spunem noi, cu Iosif Sava şi cu Aurelian Octav Popa, “fugeaţi” de rigorile Capitalei, de cenzura de la “vârf” şi însufleţeaţi “Nobila Provincie” cu trecerea voastră prin marile oraşe ale ţării, prin centre culturale. Acolo unde oamenii vă aşteptau cu braţele deschise, pline de flori, şi cu inimile pline de dragoste! Leopoldina Bălănuţă şi cu tine spuneaţi Eminescu şi Nichita şi Blaga. Iosif Sava ţesea – în jurul vostru şi al poeziei – adevărate dantelării verbale, iar Aurelian Octav Popa vă însoţea cu muzica lui, ca un binevenit creator de atmosferă!
Să ştii că acest “fenomen” – mă refer la dragostea cu care eram întâmpinaţi peste tot de marele public – s-a repetat şi mai târziu, după Revoluţie. De vreo opt ani încoace, Valeria Seciu, Ion Caramitru şi cu mine – însoţiţi de acelaşi nepreţuit Aurelian Octav Popa – am tot colindat şi colindăm ţara în sus şi în jos, spunând poezie... Iar publicul ne răspunde de fiecare dată cu aceeaşi dragoste, demonstrând o acută nevoie de sensibilitate poetică. O mare bucurie pentru noi a fost şi este prenţa masivă a tineretului, a elevilor, a studenţilor la astfel de manifestări.
† Dat fiind cultul tău pentru poezie, pot să te întreb dacă ai scris vreodată versuri…?
Am scris, ca mai tot omul, adică în adolescenţă... Le mai am şi azi. Dar nu am de gând să le public. Poeţi am avut în familie. Oarecum... indirect. Nu pot să nu-l pomenesc aici pe Radu Stanca, unul dintre cei mai importanţi poeţi care au format “Cercul de la Sibiu”. El a fost căsătorit cu verişoara mea, Dorina Ghibu-Stanca... Dorina a fost actriţă, “primadonă” a teatrului de la Sibiu, şi mai apoi la Cluj. Ei doi, Radu Stanca şi Dorina m-au “împins” către Teatru. Ai mei părinţi ar fi dorit să dau la Medicină. Tatăl meu, Iuliu Moldovan, a fost unul dintre martirii transilvăneni, adică unul din cei 40 de români care, împreună cu 130 de evrei, au fost împuşcaţi în 1944 de trupele de ocupaţie hortiste. Asta s-a întâmplat la 15 kilometri de Sărmaşul de Câmpie, un orăşel aflat pe atunci în judeţul Cluj. Cam cu patru ani mai înainte se petrecuseră masacrele de la Moisei, de la Ip şi de la Trăznea. De la o vreme, tot încerc să determin autorităţile locale să accepte instalarea unei lucrări a regretatului mare sculptor Ion Vlasiu, realizată spre cinstirea acestor martiri români. Lucrarea se cheamă “Femeia cu floarea”, are vreo 2 metri şi 60 şi zace sub scările Primăriei din Sărmaş. Spre lauda lui Ion Caramitru – din când era Ministru al Culturii – s-au alocat destule fonduri, lucrarea – foarte frumoasă! – a fost turnată în bronz, dar cum spuneam, nu reuşesc
să-l determin pe primarul din localitate – un ins care a navigat, cu nonşalanţă, de la un partid politic la altul – să aprobe realizarea soclului şi a construcţiei inginereşti de sub soclu! Mă întrebi, în continuare, despre părinţii mei. Mama mea, Marta Moldovan, a fost învăţătoare. A fost greco-catolică. A îndurat cu stoicism lunile şi anii care au urmat uciderii mişeleşti a tatălui meu şi a celorlalţi martiri români. După moartea tatălui meu, mama şi cu mine (aveam doi ani pe atunci!) ne-am refugiat la Cluj. Au fost ani grei aceia, pentru că oricum ai mei nu erau văzuţi cu ochi buni. Tatăl meu se trăgea dintr-o familie care-şi are obârşia în familiile Bariţiu şi Raţiu, oameni influenţi, vestiţi memorandişti, printre care s-au aflat şi mulţi preoţi. În casele bunicilor şi străbunicilor mei se discuta, fără preget, soarta Transilvaniei.
† Poate că aceste nobile rădăcini ţi-au dat şi forţa talentului, dar şi modul exemplar în care ţi l-ai cultivat. Ai devenit, de aceea – cred eu –, un model de atitudine civică. Ardeleanul, tipic pentru coloana sa vertebrală, greu de plecat...
Dragă Silvia, mă bucură foarte mult că spui toate astea... Afirmaţia ta mi-aminteşte de o întâmplare petrecută mai demult, o întâmplare al cărei erou este...
Petre Ţuţea. L-am cunoscut în vremea când jucam Caligula. Ţuţea a venit la spectacol pe un ger de crăpau pietrele, a stat în sală până la capăt, deşi era aproape la fel de frig ca afară. El venise însoţit de scriitorul Marcel Petrişor. După spectacol ne-am dus cu toţii la restaurantul Berlin. Pe-atunci – ţii minte? – restaurantele se închideau, în mod obligatoriu, după ora 23. Ei bine, după ce ne-au dat afară chelnerii, Ţuţea s-a oprit în loc şi, neluând în seamă gerul năprasnic, ne-a vorbit, mie şi lui Marcel Petrişor, timp de patru ore despre Camus! Da, era bătrân, era bolnav, fusese marcat de anii grei de temniţă pe care îi îndurase şi totuşi, acestui miraculos personaj “îi ardea” să vorbească timp de... patru ore, pe un ger cumplit, în toiul nopţii, stând în picioare la un colţ de stradă, despre filosofia lui Camus! Atunci ne-am legat cu un soi de prietenie care m-a onorat. Am fost atunci striviţi şi umiliţi de vitalitatea lui. Gândindu-se la moartea care îi dădea târcoale, Petre Ţuţea l-a rugat pe Marcel Petrişor să-l ajute să-şi vadă visul împlinit, o dată cu trecerea la cele sfinte. Cum ştim, tatăl lui Petre Ţuţea fusese preot ortodox pe undeva pe lângă Câmpulung. Ei bine, Ţuţea şi-a dorit “să fie înmormântat în cimitirul greco-catolic de la Blaj”. Marcel mi-a spus despre ce e vorba, iar eu, fiind “înarmat” cu scrisoarea lui Ţuţea, am luat legătura cu fostul episcop ortodox de la Alba-Iulia (în vremea aceea nefiind încă recunoscută Biserica greco-catolică). E vorba despre scrisoarea pe care o am şi acum. Prin ea, Ţuţea îşi motiva dorinţa de a fi înmormântat la Blaj, în Transilvania, pentru că el, Ţuţea, considera că “Transilvania este coloana vertebrală a neamului românesc!”. Asta s-a întâmplat înainte de Revoluţie. Ţuţea a mai trăit ceva timp. Şi-apoi, până la urmă, el a fost înmormântat tot în satul lui, departe de Blaj. Dar întâmplarea mi s-a părut a fi demnă de amintit, pentru că tu ai vorbit aici despre coloana vertebrală a ardelenilor.
† În încheiere, aş dori
să-ţi mai pun o întrebare, care ţi se va părea, poate, ciudată... O întrebare pe care am mai pus-o unui alt mare actor, care, din păcate, nu mai este printre noi: lui Dem Rădulescu. Crezi în curcubee, Ovidiu Iuliu Moldovan?
Sunt creştin convins, cred în curcubee. Semnul curcubeului a fost interpretat încă din Vechiul Testament – aşadar înaintea naşterii Mântuitorului. Da, cred în curcubee! Din câte ştiu, în câteva momente importante din istoria omenirii, acest semn s-a dovedit a fi unul aducător de bine. Aşadar, cred în curcubee! Şi-mi doresc să văd, cât mai curând, arcuind deasupra României, un curcubeu uriaş care să ne vestească un Bine care se apropie! Un Bine de care are nevoie biata noastră ţară!
(Interviu preluat din volumul “Amintirea ca un parfum...”
Silvia Kerim, Editura Carminis,
Piteşti, 2007)
