De la îngrijitor de bâtrâni, la pictor respectat în întreaga Italie

Bob Marley, Jimi Hendrix, Louis Armstrong, Marilyn Monroe. Parcă sunt aievea, în galeria unde expune Mirela. Un portretist pur-sânge, deosebit de apreciat în Italia. În România nu a auzit nimeni de ea. A trebuit mai întâi să lucreze ca laborantă la firme obscure din Huși, oraș de graniță al României. E ca în povestea Cenușăresei. A tânjit la realizarea visului său de a deveni un pictor apreciat. Până acolo, a schimbat cearceafuri murdare. A suportant mirosuri și vorbe grele ca îngrijitor de bătrâni în Italia. A spălat pe jos podeaua drumului către artă. Calea reușitei sale a fost pavoazată cu sacrificii și miros de sudoare. Povestea succesului ei conține drept ingrediente ambiția și puterea de a nu renunța la ceea ce îți place, în ciuda obstacolelor. Un exemplu în acest sens: Mirela Bălan, un român care a plecat în străinătate pentru a obține un câștig minim ca îngrijitor de bătrâni, dar care prin ambiție a ajuns un artist plastic cunoscut în toată Italia, având comenzi din toate părțile. De la cenușiul României la sclipirea succesului peninsular! Mirela a povestit pentru Jurnalul Național cum a reușit în viață, în ciuda faptului că printre culorile vieții sale predominante au fost la un moment dat negrul și griul. A pornit de jos, ajungând la un moment dat, după ce a renunțat la facultate, laborantă. În copilărie nu i-a fost deloc ușor. A început să picteze din clasa a IV-a, primul premiu la desen provenind din perioada gimnaziului. A pictat o perioadă, după care greutățile vieții au făcut-o să renunțe. A plecat însă în străinătate pentru a-și realiza visul. A strâns din dinți multă vreme pentru asta, dar nu a cedat nicio clipă. A trebuit să îngrijească zeci de bătrâni și bolnavi cu gândul la succesul său în viitor. Acum a împlinit cinci ani de când muncește în Italia și a reușit să aibă numeroase expoziții în orașe importante din Peninsulă, câștigând de partea sa atât publicul, cât și critici și specialiști de artă din Italia.

“Dacă vrei să obții ceva, trebuie să muncești pe brânci, până ai senzația că mori”

“Eu, copil fiind, am avut mereu senzația că cineva mă protejează, chiar dacă pare ireal ceea ce zic. Nu știu, o fi Dumnezeu sau vreo rudă de-a lui. M-am născut într-o familie foarte modestă. Am cinci frați mai mari decât mine. Mama mea nu era chiar tânără când m-a nascut și mi-a spus de câteva ori că nu era chiar bucuroasă de venirea mea pe lume pentru că era deja foarte greu cu cinci copii. Diferența asta de vârstă între mine și frații mei m-a determinat, cu mintea mea de copil, să-mi fac un fel de lume a mea. Eram un fel de “Niculae” din “Moromeții”. Îmi amintesc școala noastră modestă de cartier și “ghiozdanul” meu din clasa a-I-a, din carton, care nu era chiar nou ca la ceilalți copii, dar nu mi-a păsat deloc pentru că abia așteptam să merg la școală. Legat de desen, îmi amintesc că în clasa a patra stăteam în ultima bancă cu băieții când am realizat prima acuarelă, niște mustăți. Învățătorul nostru nu a fost prea încântat. M-a umilit, m-a scos în fața clasei, să râdă toți de mine. Prin clasa a VI-a am obținut premiul întâi la desen într-o tabără. Nu mi-au plăcut însă diplomele, nu mă interesau. La liceu, prin clasa a XI-a, am început să simt o atracție deosebită pentru pictură. Am început să desenez și să pictez de capul meu. Îmi amintesc și de prima expoziție personală în holul cinematografului “Dacia” din Huși. Era ceva pe vremea aceea! Din acel moment, mi-a rămas gândul numai la pictură, toată viața. Urăsc expresia sau mentalitatea "să fii în rând cu lumea". Acest lucru m-a făcut să mă îndepărtez de multe ori de artă”. Însă din perioada aceea a liceului își amintește un sfat important primit de la profesorul său de matematică Gheorghe Hoha. “De la profesorul Hoha am învățat că trebuie să muncim pentru a obține ce vrem în viață. El avea o vorbă: “dacă vrei să obții ceva, trebuie să muncești pe brânci, până ai senzația că mori, dar să nu-ți fie frică. De murit, n-ai să mori“, își amintește Mirela.

Nu e bine “să fii în rând cu lumea”. A renunțat la facultatea de matematică, pentru pictură

“Am avut perioade când a trebuit să fiu "în rând cu lumea”, la fel ca ceilalți, și trebuie să recunosc că au fost perioadele cele mai grele și mai urâte din viața mea, chiar daca n-au fost chiar imposibil de suportat. În aceste perioade au fost zile și zile în care trebuia să fac cu totul altceva de ceea ce simțeam eu că-mi place, dar știam că trebuie. Mare greșeală”. Aceste amintiri sunt din perioada când Mirela a lucrat ca laborantă la firme hușene. Apoi a devenit studentă la matematică. A trebuit să renunțe pentru a-și urma visul. “Când eram studentă la matematică nu stăteam aproape deloc la cursuri. Stăteam mai mult la facultatea de arte, cu studenții de acolo, când se putea. Mă fascina lumea aia a lor, libertatea de care ei se bucurau. Rezultatele nu au întârziat să apară, am renunțat la matematică, voiam să mă fac pictor. Numai că n-am avut curaj să fiu “împotriva curentului”, cum se spune. Poate eram prea tânără, aveam 19 ani și n-am avut nici susținere din partea nimănui. Mai târziu am învățat că trebuie să ai curaj și încredere pentru a putea îndeplini un vis. Eu nu visam să devin celebră, voiam să am liniștea și pacea necesare pentru a realiza în culori ceea ce simt. Iubesc oamenii chiar dacă, ciudat, nu sunt o fire chiar sociabilă. Îmi place să citesc pe fața lor ceea ce simt ei : tristețe, bucurii. Sunt foarte atrasă de figura umană. Poate de aceea reușesc să fac portrete destul de bine. Soțul meu m-a ajutat mult să am încredere și m-a susținut atunci când am hotărât să mă pun “în fața curentului”. Am început să pictez. Nimeni nu vedea ceva serios în asta, dar, cu timpul, a început să le placă. Aveam multe comenzi și pictam și după imaginația mea. Au fost anii cei mai fericiți din viața mea. Eram liberă. Am avut un atelier în centrul orașului (Huși). Era un domn, Baltag, președintele unei asociații, care mi-a dat un spațiu și m-a angajat la acea asociație. A fost protectorul meu. Ani la rând am avut condiții să mă perfecționez, să acumulez experiență, dar după un timp spațiul acela i-a trebuit pentru altceva și a trebuit să plec”, povestește Mirela.

Plecarea în Italia pentru îndeplinirea visului

“Când am venit în Italia aveam de gând să stau până îmi fac un spațiu al meu. Nu m-am gândit că o să fiu cunoscută ca pictor. Am luat-o de la zero, ca orice român care pleacă în Occident cu un buzunar plin de vise, nu de bani. N-am stat mult pe gânduri. Am trecut la treabă, iar aici “treabă” pentru femei străine e: ori stai cu bătrâni și-i îngrijești, ori stai în stradă. La început am stat patru luni cu o bătrână care era în stadiu de legumă. Și locuia într-o casă izolată. Italiana am învățat-o din cărți și dicționare la început. Mi-a fost greu, dar am avut forța să rezist .N-am văzut acea bătrână ca pe o povară, ci ca un instrument cu care eu pot să-mi realizez visul. M-am înscris la un curs de asistenți medicali. Am fost acceptată, dar era foarte greu, pentru că trebuia să muncesc în același timp. Trebuia să învăț și italiana bine. Am avut o voință de fier. Am terminat printre cei mai buni. Eram chiar mult mai bună și decât italienii. Nici acum nu știu cum am reușit. La jumătatea școlii am și fost angajată la o casă de bătrâni. Acolo a fost și mai greu, pentru că erau 25, nu unul. Foarte greu, îmi venea să dau bir cu fugiții. Am crezut că mor cu tot cu bătrânii. Am terminat școala, eram calificată. Le-am demonstrat italienilor că noi suntem deștepți, că aveam obiceiul ăsta. Am început să fac desene cu portretele colegilor mei. Le făceam cadou, pentru mine era nimic. Mă întrebau dacă pot să le fac și în culori. Au început să apară și cu pozele rudelor și atunci le-am zis că trebuie să plătească ceva. Și asa, de la unul la altul, mi s-a dus vestea. Am vândut multe și mi s-a dus vestea până la persoane mai importante care mi-au propus să fac expoziții. Aici, fiecare primărie dintr-un oraș are o sală pentru expoziție sau alte manifestări culturale. Trebuia să fac mai multe tablouri. Cu fondul lor de la primărie mi-au cumpărat culori și pânze. Am rămas uimită. A fost punctul de plecare”.

Aripi ascuțite până la nori. Succes deplin.

Avea “aripi ascuțite până la nori”, spune ea, asemenea poetului Nichita Stănescu. “Am muncit pe brânci. Am realizat 45 de tablouri, le-am făcut și rame singură. A fost o satisfacție maximă, mai ceva dacă ți-ai cumpăra un Mercedes sau ți-ai terminat vila. I-am cucerit pe toți. Expresia de admirație de pe fețele italienilor m-a făcut să mă simt bogată. Am vândut multe tablouri la acea expoziție. Așa s-a auzit că ar fi una “de la România” care pictează minunat”, își amintește Mirela. Au urmat alte expoziții mai mici și multe colective, împreună cu pictori de marcă ai Italiei. I-a cunoscut astfel pe marii pictori italieni. Însă aceștia s-au arătat la început reticenți, dar până la urmă au fost cuceriți de talentul extraordinar al româncei. A reușit să fie primită la o mare expoziție din Italia unde vin vizitatori din întreaga lume. Astfel, opera sa a putut fi apreciată pe toate continentele. A fost singura artistă care a expus portrete. “A fost un succes total pentru că e greu să prinzi expresia feței, spuneau mulți”. Această fată reușește perfect, de unde e?, întrebau criticii și specialiștii de artă.

“Să faci numai ceea ce crezi că e bine pentru tine”

“Deși nu era nimeni cu mine, nu m-am simțit niciun moment singură. Arta mea era cu mine, tablourile mele îmi dădeau forța să stau în fața tuturor și să arăt cine sunt. Le-am spus tuturor că “vin din România”. Așa învață că noi avem valori de care ei nu știu. Au scris despre mine în reviste de artă cu tot felul de cuvinte întortochiate și pline de entuziasm. Pe viitor am în plan alte expoziții. Mă așteaptă multă muncă, dar sunt fericită că fac ceea ce-mi place”. A trebuit să insist, din nou, firesc, aproape superfluu, cu privire la cheia succesului ce o împărteșește tinerilor de azi. Mi-a răspuns sec. “Să faci numai ceea ce crezi că e bine pentru tine, să te pui “împotriva curentului” și “să nu fii în rând cu lumea “, dacă e nevoie. Să muncești mult, să nu uiți de unde ai plecat, pentru că de acolo vin forța și energia de care ai nevoie. Să nu-ți fie frică de momentele grele din viața ta, pentru că de acolo vine partea cea mai bună”.