DEZVĂLUIRI ULUITOARE. Despre Ceauşescu, Sadoveanu, Brucan, la începuturile comunismului în România

Dl. Nestor Ignat a fost unul dintre cei mai importanți oameni ai presei comuniste de după 1945. Printre altele, a lucrat ca redactor-șef adjunct la Scînteia și Lupta de clasă, a fost președintele Uniunii Ziariștilor din RSR și a predat la Ștefan Gheorghiu. Acum, ajuns la 92 de ani, a acceptet să ne povestească din amintirile lui despre perioada ”roșie” și personajele care o populau. Fără să fim de acord cu opiniile domnului Ignat, considerăm acest interviu o mărturie istorică importantă.

Rep: Știu că proveniți dintr-o familie burgheză, de etnici români...cum ați devenit comunist?

N.I.: Da, tatăl meu era avocat și implicat în afaceri, inițial o duceam foarte bine. La un moment dat, lucrurile au mers prost și el a sărăcit. Era liberal și a mâncat bătaie cruntă în 1938 de la cuziști, chestie care m-a făcut să am repulsie față de extrema dreaptă. I-au spart capul la Cafeneaua Corso fiindcă li s-a părut că-l înjură pe Goga. Eu, dintr-un tânăr fără griji, student la filozofie, am ajuns să mă întrețin din meditații. Din cauza asta nu-i prea aveam la stomac pe marii burghezi pentru care conta doar banul. Cu toate că îi studiam la facultate pe Hegel și Kant, în România nu prea se tradusese Marx sau Lenin, eram de stânga instinctual. Abia mult mai târziu, în timpul războiului, pot să spun că am luat legătura cu partidul comunist. Eram mobilizat ca ofițer. De ceva vreme eram prieten cu o familie de evrei, Kaplan, el era dentist. Îi ajutasem când fusese treaba cu românizarea, luasem pe numele meu niște acțiuni la unele fabrici, inițial ale doamnei Kaplan. Ei vedeau că eu am idei de stânga, dar nu mi-au spus că au legături cu ilegalitatea comunistă. Mi-au spus, la începutul lui 1944, că trebuie să îl cunosc pe un domn Tache. Într-o seară au organizat o partidă de poker, la care a apărut și Tache, cu un carton mare de prăjituri. Era bine hrănit și bine îmbrăcat și în timpul jocului de cărți a spus clar că este comunist și că pot ajuta partidul făcând propagandă printre ofițeri. Omul nu mi-a ascuns că PCR are legătură cu regele și celelalte partide, că va avea loc o schimbare. Mi-a dat și citate din cursul scurt de istorie al PCR. M-am văzut de mai multe ori cu el, mi-a dat broșuri și manifeste. Culmea am convins câțiva ofițeri să simpatizeze cu mișcarea, erau speriați că vine tăvălugul sovietic. Abia după 23 August 1944 am aflat identitatea reală a lui Tache, era Silviu Brucan.

Rep: Cum v-ați angajat la Scînteia?

N.I.: Am fost mobilizat în armată până în 1945. Demobilizat, eram cu soția și un copil mic, fără venituri. Era o perioadă tulbure, nu se știa ce va urma. Mulți fugeau din țară, erau încercări disperate de trecere în Iugoslavia. Țin minte că fostul aghiotant de presă al mareșalului, un ziarist de la Curentul, Dumitrescu, mi-a spus chiar în 1944, când era încă ofițer, că vrea să fugă în Iugoslavia cu o camionetă. Din câte am auzit, a și reușit. Oamenii erau foarte speriați de ruși, propaganda mareșalului funcționase bine. Eu între timp, citisem ceva marxism, mă pusesem la punct. Nu prea aveam chef să ajung profesor în cine știe ce comună, nevastă-mea era încă studentă. Eu cochetasem cu scrisul încă din liceu, câștigasem și niște concursuri de eseu. Brucan s-a interesat ce lucram, a aflat că trăiam din traduceri din engleză și meditații și mi-a oferit să intru la Scînteia. În 1945, linia partidului în domeniul cultural era încă acceptabilă, nu erau proletcultiști total, nici nu luptau pe față împotriva cosmopolitismului și a artei burgheze. Redacția era în palatul Curentul, unde puseseră mâna pe mai multe camere, inclusiv pe biroul lui Pamfil Șeicaru. Asta avea o ieșire separată pe din dos, pe unde își aducea Pamfil pe ascuns cucoane și politicieni sau parteneri de afaceri. Inițial, am fost repartizat la secția ”Scrisori”, unde îl aveam drept șef pe Ion Călugăru.

Rep: Despre Călugăru știu că era evreu, dar lucrase la Cuvântul lui Nae Ionescu...

N.I.: Da, era un personaj destul de ciudat. În general foarte prudent, dar spunea brusc și lucruri ciudate. La un moment dat, mi-a spus din senin ”adevăratul totalitarism e în URSS”, am rămas mut de uimire. Oricum, nu eram de acord cu el, să crezi că totalitarismul nazist e egal cu cel comunist. Hitler voia să ocupe tot universul în timp ce sovieticii voiau în teorie să elibereze social popoarele.

Rep: Nu auziseți de marile masacre staliniste din anii 30, de valurile de epurări?

N.I.: Ba da, dar consideram lucrurile deformate de propagandă. Și comuniștii deformau, dar și presa burgheză, așa că nu dădeam mare importanță. Și în ziua de azi e greu de stabilit adevărul despre unele evenimente contemporane.

Rep: Știu că ați fost ca reporter la procesul lui Iuliu Maniu și ați vituperat împotriva lui și a celorlalți acuzați...Ați scris pur din convingere, sau, în 1947, vă puneați oarece întrebări despre justețea regimului comunist?

N.I.: În esență, procesul mi s-a părut just după legislația de atunci. Țărăniștii încercaseră să facă un guvern în exil. Maniu mi s-a părut la proces lamentabil, un bătrân senil.  El tot scotea în timpul procesului o tabacheră de argint și își pudra din ea nasul. Fiind tipicar, găsise în rechizitoriu niște vicii de formă, încurcături de articole de lege. Nu s-a apărat violent, a pertractat cum a făcut toată viața, a fost prudent. Mi s-a părut departe de momentele lui bune. Dat fiind că avea trecutul pe care-l avea și vârsta, acum cred că a fost o greșeală că a fost condamnat, trebuia să i se dea domiciliu forțat într-un sanatoriu, sau așa ceva. Pușcăria l-a transformat în erou. Am avut un văr care a fost secretarul lui în timpul războiului, când pertracta împreună cu Dinu Brătianu ieșirea din coaliția cu nemții. Vărul mi-a spus că bătrânii se întrebau unul pe altul ”Ce facem?” și tot ei își răspundeau ”Așteptăm!” în timp ce rușii se tot apropiau.

Rep: Măcar omenește, v-ați dat seama că sentința e nedreaptă, pentru un om în vârstă, cu merite indiscutabile în formarea României Mari?

N.I.: Da, mi-am dat seama că e nedreaptă, dar se putea justifica, tentativa de a forma un guvern în exil fiind calificată drept trădare națională. Pedepsele au fost exagerate, cred că trebuia doar să fie împiedicați, el și Mihalache, să mai exercite acte politice. Atunci eram montat și de faptul că existaseră destui comuniști care au făcut pușcărie sub regimul lor. Numai că era vorba în general despre muncitori și oameni simpli și nu s-a făcut tapaj.

Rep: Când a fost arestat Pătrășcanu, care era atmosfera în redacție?

N.I.: Nu i-a luat nimeni apărarea după ce a fost declarat trădător. Toată lumea a tăcut, de frică. Eu personal cred că a fost omorât de către ruși, nu atât de către Dej. Știu de la fostul ambasador la Praga al RPR, Hașeganu, că tot Pantiușa personal l-a omorât, ca pe Foriș. I-a tras un glonț în cap în celulă...Cum Pantiușa era omul rușilor, cred că a primit ordin direct de la Moscova, peste capul lui Dej...
Rep: Mi se pare o ipoteză hazardată, eu știu că a fost ucis de un pluton de execuție...În sectorul cultural au început epurările tot în 1948-49. Cum ați reacționat când ați văzut lista neagră a partidului, care conținea cvasi-totalitatea marilor intelectuali români interbelici?
N.I.: M-am conformat liniei partidului. A nu mă conforma însemna să părăsesc Scînteia și să ajung jos de tot într-o tabără de muncă, eventual. Oricum era îndoctrinat și credeam că linia partidului era bună pentru popor. Redactorul-șef Sorin Toma a spus că ”trebuie să îndreptăm literatura și artele spre actualitate” și l-am crezut. Voiam să dăm o literatură clasei muncitoare și eu am fost acuzat că nu scriu pe înțelesul poporului, că am un limbaj prea complicat.

Rep:Este adevărat că în 1959 v-ați opus reabilitării lui Blaga, ca filozof?

N.I.: Nu m-am opus reabilitării sale. În 1946, într-adevăr, am scris un articol în Viața Românească în care am combătut filozofia lui Blaga. Chiar îi citisem opera, spre deosebire de alții și l-am criticat pentru agnosticism. El pretindea că din cauza legăturilor divine, omul poate ajunge la cunoaștere doar prin miracol. Mi se ceruse acest articol de către Mihail Ralea și Suchianu, șefii de la Viața Românească, ei au vrut să-l atace. Din punct de vedere filozofic l-am scris sincer, dar cred că am greșit fiindcă l-am atacat și din punct de vedere politic, fiindcă Blaga simpatizase cu diverse forme de dictatură că a fost ministru adjunct pe vremea lui Goga. Nu trebuia să amestec planurile.

Rep: E adevărat că v-ați opus reeditării Crailor de Curtea Veche pe motiv că ar fi o ”mizerie morală”?

N.I.: Lucrurile sunt mai nuanțate. Voiau să scoată Mateiu Caragiale la Editura pentru Tineret. Lui Sorin Toma i s-a părut că e o carte indecentă și imorală pentru tineri și adolescenți.  Am scris un articol în care m-am agățat de faptul că o să apară cartea la editura în cauză. Oricum, mie mi-au plăcut mai mult poeziile lui Mateiu, însemnăril de drum, decât Craii. Sorin a supus cartea unei sedințe a comitetului de conducere al Scînteii și au fost oameni care i s-au opus. În articol i-am atacat, în două părți, pe Mateiu și pe A.E. Baconschi. Partea referitoare la Baconschi, un poet apreciat de unii de  la vârful partidului, a stârnit nemulțumiri împotriva mea. Peste puțin timp, m-am trezit la redacție chiar cu poetul, care dorea să publice o poezi în Scînteia, ca reabilitare, și să-i aranjez o întâlnire cu Leonte Răutu. Poezia nu a apărut, întâlbirea cu Răutu am mediat-o și Baconschi a fost menținut în toate funcțiile pe care le avea. Tot Răutu îmi ceruse și să-l atac, fiindcă Baconschi pretindea că Mateiu e mai mare decât tatăl său. Tot ce apărea în Scînteia se făcea cu ordin de sus.

Rep: Pe Miron Constantinescu l-ați cunoscut?

N.I.: Îl știam încă din facultate, era un așa numit ”student democrat”, apropiat de comuniști. Venea la cursurile lui Nae Ionescu și se așeza în față, special ca să-i enerveze pe legionari, care erau pe ultimele bănci, cu sumane negre. Ulterior, după război, mi-a reproșat de ce nu m-am apropiat de partid încă din anii ăia.

Rep: ”Indicațiile prețioase” veneau strict de la Leonte Răutu?

N.I.: De cele mai multe ori da, dar deasupra lui Răutu era Iosif Chișinevschi. El conducea cultura, dar nu știa bine românește. Cred că nu știa nici o limbă bine...era evreu din Basarabia, când veneau delegații de ruși, pe ăia îi apuca râsul când vorbea, știu de la prieteni evrei că nici în idiș nu se exprima prea coerent. Era în schimb un mare manevrator și manipulator, un tip foarte abil. L-au scos din circulație în 1959.

Rep: Cum ați ajuns la ”Lupta de clasă”, redactor șef adjunct?

N.I.: Acolo era director Ștefan Voicu, pe numele lui adevărat Aurel Rottemberg. El fusese deportat în război în Transnistria, după el a insistat să i se dea pensie lui Sabin Motora, colonelul român care îi adusese înapoi în țară pe deportați în 1944. El m-a cerut acolo, avea nevoie de cineva cu studii de filozofie, revista fiind organul teoretic al partidului. Acolo colabora și Ileana Vrancea, de exemplu, care încerca să-l reabiliteze pe Eugen Lovinescu. Țin minte că ea se certa îngrozitor cu Voicu la ședințele de sumar, el o făcea scroafă ea îi zicea boșorog tâmpit, își dădeau cu dosare în cap. Chiar dacă revista era mai ideologizată, nu era disciplina de la Scînteia. Voicu se pricepea la istoria partidului, dar la filozofie și cultură nu prea. I se părea că Vrancea face chestii superficiale. În anii mai liberali a acuzat-o pe Vrancea că a luat legătura la Paris cu Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, a făcut scandal. Problema era că Ileana nu fusese acolo de capul ei, avea girul lui Paul Niculescu-Mizil, care voia să încerce să îndulcească tonul celor doi la adresa regimului. Era o politică, atunci, de reluare a legăturilor cu emograția ostilă. Și eu am vrut, cu aprobare, bineînțeles, să iau legătura cu Mircea Eliade la Chicago. El fusese asistentul lui Nae Ionescu, ne cunoșteam. Nu l-am găsit, era plecat la Paris. Totuși, dacă te vedeai cu unul dintre ăștia fără aprobare, era destul de grav. Istoricul Fotino, care s-a văzut cu Petru Dumitriu în Germania, a fost cercetat.

Revenind la Ștefan Voicu, el a reușit să reziste aproape până la capăt în vârful presei comuniste. Știu doar că prin anii 50, la început, a fost în pericol de epurare. La închisoare, în perioada interbelică, a stat cu Mihai Roller, viitorul istoric oficial, cu care se tot certa. Roller avea un diabet incipient și bea tot timpul apă. La un moment dat, când Roller era plecat la un interogatoriu, Voicu a scuipat în găleata din care bea apă primul. Alți tovarăși l-au turnat, a fost o cercetare de partid, dar a căzut înainte Roller și Voicu nu a pățit nimic. Avea o relație bună cu Ceaușescu, se știau tot din închisoare, din lagăr, intra la el când voia. Voicu mi-a povestit că la un moment dat, în lagăr se plimba cu Gheorghiu-Dej, când a apărut și Pătrășcanu. Dej la întrebat pe Voicu: ”Aurele, ce impresie îți face băiatul ăsta?”. Voicu a răspuns: ”Pare o domnișoară, e un boiernaș, nu cred că e un comunist adevărat!”. Dej, care prevedea concurența, a apreciat asta și l-a menținut pe Voicu.

Rep: Cu cine se lucra mai bine? Cu Răutu sau cu Popescu-Dumnezeu?

N.I.: Pe Popescu îl știam bine încă de când era doar ziarist, am făcut niște deplasări externe împreună. Totuși nu am reușit să ne împrietenim, el era distant, arogant și mereu ironic. Țin minte că atunci când a ajuns rector la Ștefan Gheorghiu a ținut o ședință în care a făcut praf tot ce se făcuse acolo, dar fără să sufle o clipă numele lui Răutu, predecesorul său. Îi acuza că nu aplică indicațiile geniale ale lui Ceaușescu. Asistența, oameni cu vechime acolo, l-a aplaudat fără să crâcnească.  Mi se părea aiurea ce făcea, Popescu fusese șef al secției CC care se ocupa de Ștefan Gheorghiu, știa tot ce se petrece acolo, dacă avea ceva de obiectat putea să spună de mult ce avea de obiectat. A atacat și cursul meu de presă, că nu reflect poziția tovarășului despre presă.

Rep:Ceaușescu intervenea direct în trasarea unor linii de presă?

N.I.: Eu am stat chiar lângă el de câteva ori la ședințele Frontului Unității Socialiste, unde eram în conducere ca președinte al Uniunii Ziariștilor din România. Eu umblam cu un pistol la mine, ni se dăduseră arme celor de la Scînteia din anii 40. Nu mă controla nimeni la ședințele FUS, aș fi putut să-l împușc pe Ceaușescu dacă voiam. Când se discuta în contradictoriu în domeniu ideologic, Ceaușescu nu intervenea pe moment. Țin minte că a fost o ceartă între rectorul Politehnicii, Zaharia Stancu și alți scriitori. Inginerul ăla spunea că în Herăstrău au apărut niște sculpturi decadente, de exemplu un bolovan mare și niște bolovani mai mici, care reprezintă păstorul cu oile. Stancu și scriitorii au sărit pe el, că nu înțelege actul artistic, au fost discuții dure. Ceaușescu, care era de față, nu a intervenit, a lăsat conflictul deschis. Chiar dacă era după priviri, de partea rectorului, nu-l interesa prea tare. Odată, ne-a prezentat o statistică despre plângerile primite de la populație la Comitetul Central. Eu am luat cuvântul și am cerut să se facă reportaje despre cum se rezolvă plângerile, să se publice cum se dă curs lor.  El s-a uitat urât la mine și atât. Nu s-a pus ideea mea în aplicare, dar nu m-a contrazis.

Rep: Mă întorc în timp...Pe Pătrășcanu l-ați văzut față  în față?

N.I.: Da. La început, Scînteia avea, prin 45-46 un consiliu de supervizare compus din Gheorghe Vasilichi, Iosif Chișinevschi și Lucrețiu Pătrășcanu. Ei au vrut să cunoască redacția. Brucan ne-a strigat ca la catalog, să ne prezinte. În timpul sedinței cu ei, Pătrășcanu mi-a trimis un bilet, pe care-l am și acum: ”Tov Nestor, în pauză hai să schimbăm două cuvinte la bufet!”.  Mi-a spus că atunci când scriu despre opere filozofice să nu folosesc violențe de limbaj ori injurii normale într-un articol de polemică politică, să mă leg de idei, nu de oameni. Mie mi s-a părut atunci împăciuitorist. L-am cunoscut și pe tatăl lui mi se părea un om cu foarte mult umor. Când l-au arestat pe Lucrețiu nu mi-a plăcut că se declanșa un conflict intern.

Rep: Ați prins campania anti-Tito la Scînteia?

N.I.: Da, anii aceia au fost destul de grei. La ziar se făcuseră mai multe filtre, după model sovietic, nu mai exista doar corectura, care fusese condusă de viitorul critic de artă Radu Bogdan. Fuseseră sabotaje în tipografie, în loc de ”Uzina lui Stalin” apărea ”Urina lui Stalin”, apărea Gheorghiu-Dej cu barbă sau mai știu eu ce bazaconii. Se făcuse serviciu de cap limpede în tipografie, erau nenumărate filtre până la tipărire. Și eu scrisesem împotriva lui Tito, ba chiar doar semnasem unele articole scrise de alții fiindcă aveam nume românesc. Eram în evidențele UBDA, poliția secretă a lui Tito, am aflat ulterior. După aia s-au împăcat, Tito venise aici într-o vizită la Dej. Eram redactor de serviciu și am văzut ceva teribil. Tito fusese la Ploiești și în poză apărea capul lui Tito ca un balon legat cu un maț de gât. Retușorii îi schimbaseră capul dar uitaseră să-l lege de corp, capul se deplasase și rămăsese o dungă, era exact ca un balon. Ieșise o glumă sinistră. Ziarul era gata tipărit, am oprit imediat mașinile de difuzare să plece. Am descărcat personal un camion, am luat toate exemplarele și am refăcut rapid ediția.

Rep: Cu reabilitare lui Blaga, cum a fost?

N.I.: La un moment dat, i s-a redat parțial dreptul de semnătură. Eu l-am trimis pe corespondentul Scînteii la Cluj, unul Mureșan, să-l convingă pe Blaga să scrie un articol despre ”lupta pentru pace”. Corespondentul l-a periat, a spus că are nevoie de o opine de la o personalitate. Blaga, care era orgolios, i-a zis: ”Dacă sunt o personalitate, tratați-mă cu totul ca atare, nu mă dați afară de la universitate să ajung bibliotecar!”. Am trimis o scrisoare cu doleanțele lui Blaga lui Pavel Țugui, șef de secție la CC. Țugui, care era o mare figură dar foarte prudent, nu a acționat. Mai târziu, după ce l-au dat afară de la CC, ajunsese să-și vândă cărțile. La un anticariat era funcționar Alexandru Jar, ilegalist căzut în dizgrație, poet, fostul soț al Olgăi Bancic. Din vorbă în vorbă, de la bârfe de partid, cei doi au ajuns să se bată, să-și dea cu cărțile-n cap.

Rep: Pe Ceaușescu în anii 50 l-ați cunoscut?

N.I.: Da! Țin minte că eram la o perfecționare ideologică pe care o ținea Răutu. Ceaușescu, care pe atunci era teribil de bâlbâit, a zis o prostie despre nu știu ce teorie marxistă. Răutu și alții l-au pus la punct, el s-a ridicat la sfârșit și a spus că el tot crede că are dreptate. Mi-am zis atunci că e teribil de căpățânos.

Rep: Cu Sadoveanu ați apucat să lucrați, să-i cereți colaborarea?

N.I.: Da, cu toate că Sadoveanu îmi făcea frică, m-am dus la el acasă să îi solicit o colaborare. El primea o sumă frumoasă 1000 de lei, pentru fiecare articol. M-a primit ca o statuie, răsturnat pe o canapea. I-am spus o dată ce vreau, dar era impasibil, complet placid. Am mai zis o dată, iar n-a avut reacție, și am dat să plec. Atunci a deschis gura: ”Vezi că ultimul articol nu mi l-ați plătit!”. Eram în zi de salariu, aveam bani la mine, i-am dat eu din buzunar, spunând că a fost o greșeală de contabilitate. I-a luat, i-a numărat tacticos și mi-a spus că îmi dă articolul. Era foarte scrupulos la chestiile cu banii. Altă dată, scrisese că socialismul s-a realizat doar în două țări, URSS și Australia. Nu putea să apară așa ceva cu Australia, dar el o ținea pe a lui. Am avut noroc, se apucase să caute prin bibleoteca lui imensă o carte despre Australia, să-mi demonstreze. Am avut noroc că nu a găsit cartea și așa am putut să modificăm textul. Mai țin minte că eram în juriul unui concurs de poezie cu Philippide, Ion Călugăru, Geo Bogza și Sadoveanu ca președinte. Veniseră saci întregi cu scrisori la mine acasă, am constatat că românii sunt toți poeți. Am selectat 10 poezii și m-am dus cu ele la Ciorogârla, la moșia lui Sadoveanu. Le-a citit cu accent moldovenesc, în timp ce Bogza prindea muște pe care le băga într-un tub. A zis că nici una nu merită premiu, să dăm doar mențiuni. Ne-am plimbat pe la moșia lui și am văzut niște curcani imenși. Sadoveanu, sprijinit în toiag, a zis mândru: ”Eh, niște păsărele!”. Era foarte mândru de ce are la fermă. În păduricea lui  Sadoveanu, Bogza a văzut un copac tăiat proaspăt, care mai muste de sevă. A căzut în genunchi și a început să lingă ciotul, spunând: ”Săracul copac, îi curge sângele!”. Aveam impresia că sunt la balamuc.

Altă dată, m-am trezit că mă cheamă Sadoveanu de urgență la Marea Adunare Națională, unde era președinte. Am nimerit la o adunare prezidată de Chișinevschi, unde erau în păr toți criticii literari, în frunte cu Crohmălniceanu. Maestrul voia să ne citească un roman pe care tocmai îl terminase, ”Păuna mică”, despre falansterul de la Scăeni. Cartea era destul de slabă, a citit vreo trei capitole. Prostul de Chișinevschi oricum nu înțelegea nimic, fuma țigară de la țigară. Criticii, așteptau să vadă ce zice politrucul, ca să se orienteze cum să se pronunțe. Cum ală nu zicea nimic, Sadoveanu a bătut de trei ori din palme ca un padișah, s-a tras o cortină și a apărut o masă senzațională pe care tronau curcani. Criticii mai nemâncați, au ras tot și Sadoveanu a mâncat singur un curcan. Chișinevschi prinsese și el glas, spunea prostii și Sadoveanu îi răspundea prin mârâieli, era ocupat cu curcanul. Bineînțeles, toți au apreciat opera maestrului. Sadoveanu era ba foarte zgârcit, ba foarte generos. De ziua lui sau la festivități hrănea toți scriitorii famelici, dar în viața de zi cu zi era zgârcit. Îi plăceau tare și femeile, la care se dădea chiar sub ochii îngăduitori ai soției. Știu că a făcut o congestie după ce a sărit pe o țărăncuță de la moșie. Țin minte că am fost la el mai mulți de la Scînteia cu o colegă de redacție ca o Walkirie, o blondă platuroasă mare, nemțoaică din Banat. Maestrul nici nu s-a mai uitat la noi, a luat-o lângă el pe colegă și a început să o mângâie. La sfârșitul vizitei, ne-a reproșat: ”Unde ați ascuns până acum copila asta minunată?!”.