Cătălin Zamfir: Ne-au trebuit 14 ani ca să ajungem la nivelul economic din 1989

Economia românească s-a prăbuşit imediat după Revoluţie şi a ajuns la fundul sacului în anii 1992- 1993. Peste două milioane de locuri de muncă au dispărut în primii trei ani, fabricile se restructurau sau se închideau pe bandă rulantă, PIB-ul în termeni reali a ajuns la 70% din valoarea pe care o avea în 1989.

Aproape jumătate din oameni erau săraci în condiţiile în care salariul minim era un pic peste jumătate (58,9%) din valoarea reală pe care o avea în 1989, iar pensia ca putere de cumpărare ajunsese la 56,3% din valoarea din 1989.

Cum trăiau românii în 1993? Care sunt cauzele pentru care România a ratat tranziţia şi rămas şi astăzi printre cele mai sărace ţări din Europa am aflat de la profesorul Cătălin Zamfir, directorul Institutului de Cercetare a Calității Vieții (ICCV) al Academiei Române.

Jurnalul Naţional:Cum arăta economia românească în anul 1993? Cât de grea a fost tranziţia de la economia socialistă la capitalism?

Cătălin Zamfir: Tranziţia în România a reprezentat un şoc. Există  indicatori globali produşi de instituţiile statistice româneşti şi europene care ne arată cum au stat atunci lucrurile. PIB-ul, care este cel mai sintetic indicator al stării unei economii, a cunoscut imediat după 1990 o cădere cu 30%. În numai trei ani, din 1990 până în 1993,  PIB-ul a ajuns în jur de 70% din nivelul din 1989. Acesta a fost primul şoc, după care au avut loc creşteri foarte mici. Apoi, a mai fost un al doilea şoc, în 1999 când PIB-ul a ajuns la 77% din valoarea din 1989. Revenire a fost înceată, iar nivelul din 1989 s-a atins abia în anul 2004. Deci ne-au trebuit 14 ani ca să ajungem de unde am plecat. Deşi toate țările foste comuniste au cunoscut șocuri economice la începutul tranziției, în România lucrurile au fost extrem de grave. România a suferit cel mai mult, celelalte ţări şi-au revenit mult mai rapid. Spre exemplu, Polonia, Cehia şi Ungaria au reuşit în anul 1993 să-şi atingă nivelul economic pe care-l aveau în anul 1989, Slovenia în 1994, Bulgaria în 1998, dar noi abia în 2004.

J. N: De ce în România a fost altfel?

C. Z: Întotdeauna sunt mai mulţi factori. În primul rând, a fost o strategie a tranziţiei axată pe privatizare, o privatizare totală, realizată rapid, „cu orie preț”. Întreprinderile practic au dispărut, până-n 2000 industria a căzut până la 45% din nivelul din 1989, deci practic s-a dezindustrializat ţara. În fiecare an era o listă cu întreprinderi care trebuiau privatizate pe nimic. Ideologia de atunci era că noul proprietar va reuşi să realizeze o relansare a întreprinderilor”

Marile întreprinderile au ajuns la fier vechi

J. N: S-a întîmplat voit sau întreprinderile erau foarte vechi, depăşite moral şi cu tehnologii învechite?

C. Z: Asta a fost ideologia justificativă a dezindustrializări. Orice întreprindere este o capacitate productivă, care are şi elemente viabile şi elemente care trebuie eliminate. Însă, atunci, în România, în loc să se caute dezvoltarea întreprinderilor şi scoaterea lor din dificultate s-a mers, mai degrabă, pe vinderea lor, cum se zicea pe atunci, și pe ”un leu”. De regulă ”investitorii” străini. Ei şi-au făcut o socoteală foarte simplă și rațioanlă. Au calculat dacă este mai eficient să facă investiţii enorme ca să intre într-o piaţă internaţională destul de dificil de prevăzut sau să vândă tehnica  la fier vechi. Era clar că vânzarea la fier vechi aducea imediat mult mai mult decât preţul pe care l-au dat pentru cumpărarea fabricilor. Apoi, mai tîrziu au vândut şi terenul. Deci a fost o privatizare care a stimulat vânzarea pe bucăţele ale marilor întreprinderi şi nu revigorarea lor. Foarte multe dintre întreprinderile care au ajuns la fier vechi aveau mari șanse de dezvoltare. Și erau importante penru eonomica românească.

„Tranziția românească a fost obsedată de teoria statului rău. Intervenția statului trebuia evitată, iar întreprinderile privatizate”.

J. N: Şi agricultura a pierdut teren în primii ani ai tranziţiei...

C. Z: Da, este o altă cauză a căderii economiei românești. În 1989 în agricultură erau întreprinderile de stat destul de eficiente şi cooperative agricole. Alte ţări în tranziţie, printre care şi Ungaria, nu au desfiinţat cooperativele. La noi, politic, a existat o furie împotriva ideii de cooperativă, deși cooperativa este o practică cu rezultate foarte bune în aproape toate țările. S-a dat pământul înapoi, a dispărut tehnologia, clădirile, sistemul de irigaţii, toate au fost distruse. Numai erau nici măcar cai şi pluguri şi astfel agricultura a ajuns mult mai slabă decât era între cel două războaie. Toate analizele arată că sub 5 hectare de proprietate nu poţi să fii eficient economic. O agricultură cu proprietăți de sub 5 ha, reprezentând peste 80% din toate proprietățile de terenuri agricole, nu are nicio șansă. E nevoie de comasări de terenuri. Ne-am întors mult înainte de anul 1938. Și abia în anul 2000 agricultura românească a ajuns la 65% din producţia pe care o realiza în 1989.

Cine este vinovat pentru greşeli

J. N: Cine se face responsabil pentru aceste strategii catastrofale care s-au luat în primii ani după revoluţie?

C. Z: Întregul proces de tranziţie este determinat de factorul politic pentru că politicul a luat deciziile fundamentale care au stat la baza reformelor şi a monitorizat întregul proces. Toate guvernările au fost responsabile, însă toată tranziţia din România a fost sprijinită de organizaţiile internaţionale, de Banca Mondială, de FMI. Am avut nevoie de împrumuturi şi acestea au fost mereu condiţionate de deciziile politice.

J. N: Au greşit aceste instituţii?FMI, Banca Mondială?

C. Z: Da. Instituţiile internaţionale au accentuat prioritatea privatizării ”oricum”. Nu s-a pus problema reformării întreprinderilor de stat pentru că orice economie în lume are şi întreprinderi de stat. Aceste companii au fost ignorate şi paradoxul este că ele, din ce în ce, au devenit tot mai ineficiente, unele s-au autodistrus. Întreprinderile de stat au început să fie exploatate de căpuşele din jur.  Întreprinderile încă de stat au fost lăsate pradă proastei administrații și mai ales reglementărilor cel puțin neglijente ale managementului lor. Ele au fost exploatate în interesul ”băieților deștepți”. Neglijarea managementului întreprinderilor de stat a avut mereu ca argument că statul este un prost administrator. Prima formă a corupției tranziției a apărut ca mijloc de exploatare a întreprinderilor de stat de către micile întreprinderi private care roiau în jurul lor. Multe întreprinderi de stat au fost astfel distruse, înainte de a fi privatizate.

„În jurul întreprinderilor de stat au roit tot felul de căpuşe, firme mici care furnizau pe bani mulți de ce acestea aveau nevoie sau vindeau produsele făcute în fabrică, evident cu profit substanțial. Deci o mulțime de intermediari. Aceste căpuşe au exploatat întreprinderile de stat în parteneriat cu conducerile lor care nu avea nici un interes să le dezvolte”

Două milioane de români au rămas pe drumuri

J. N: Cum trăiau românii în 1993 în condiţiile în care atâtea întreprinderi se restructurau, privatizau sau desfinţau ?

C. Z: În 1989, în România erau vreo 8,4 milioane de salariaţi. Oamenii primeau un salariu acceptabil pentru data respectivă, chiar dacă nu prea aveau ce face cu el pentru că magazinele erau goale. Ce s-a întîmplat între 1991şi 1993? Din 8,4 milioane de locuri de muncă s-a ajuns la 6,4 milioane, deci două milioane de români au rămas fără locuri de muncă.

J. N: Unde s-au dus aceşti oameni, cu ce au trăit ei?

C. Z: Puțin mai mult de jumătate din cei eliberați din industrie au fost preluați prin pensionare anticipată. Pensionarea anticipată a dus la o scădere substanțială a a standardului de viață: salariile au fost înlocuite cu pensii mult mai mici. Aici găsim o sursă importantă a sărăcirii.  În plus, în acea periadă s-au relaxat şi procedurile de pensionare pe caz de boală: de la 208 mii de pensionari pe caz de boală în 1990 s-a ajuns la 882 mii în 2007, deci a avut loc o creștere a ”bolanvilor” de peste patru ori. Restul, de aproape un milion de salariaţi, au rămas neangajați: șomeri, activi în economia nesalarială, formală sau informală, plecați în Vest să-și caute de lucru.

Trebuie spus că în perioada tranziției s-a produs o schimbare radicală a structurii ocupării pe domenii. Ponderea ocupării în agricultură în totalul ocupațiilor a crescut de la 27,5% în 1988 la 40,8% în 2000, însă oamenii care s-au întors la ţară au trăit cei mai mulţi sub pragul sărăciei. O parte s-au angajat în sfera serviciilor, singurul sector al economiei care a crescut comparativ cu 1990.

O anumită compensare ocupațională a fost oferită de migrația în Vest pentru a obține locuri de muncă, dar asta s-a întâmplat mai mult după intrarea în Uniunea Europeană. Migrația pentru muncă a reprezentat o alternativă la neocupare sau la salariile prea mici din România. În 2013, numărul celor născuţi în România care trăiau în străinătate se apropia, acordând credit datelor Băncii Mondiale, de 3 milioane şi jumătate. O proporţie covârşitoare dintre ei, peste 85%, se aflau în Uniunea Europeană, Italia şi Spania concentrează mai mult de jumătate.

De ce avem salariile şi pensiile cele mai mici din UE

J. N: Acestea este motivul pentru care pensiile sunt atât de mici în România?

C. Z: Asta este o presiune ideologică incorectă, şi mă exprim aşa ca să nu spun că este o minciună. Cei care spun asta ştiu că în România cheltuielile din PIB pentru pensii sunt cele mai mici din Europa.  Cam 9% din PIB în timp ce celelate ţării au între 11-13% din PIB. Da, noi avem o problemă că avem prea mulţi pensionari pentru că am crescut artificila numărul lor ca să relaxăm tensiunea asupra locurilor de muncă; avem şi probleme cu îmbătrânirea, dar acesta este un proces european, iar noi nu suntem în vârf din acest punct de vedere. Adevărata problemă este că dăm prea puţin din PIB la pensii, iar PIB-ul nostru este mai mic decât al majorităţii ţărilor. Problema este că se pare că se coace o nouă criză economică, decalajul dintre România şi standardele europene chiar dacă în unele privinţe a mai scăzut, dar nu mulţumitor, în alte domenii am dat înapoi. În prezent trebuie să acceptăm că România se află într-o situaţie care preseză de urgența identificării de noi direcţii de creştere.

J. N: Dar salariile cum au evoluat între 1990 şi 1993?

C. Z: S-au prăbuşit încă din primii ani şi au ajuns la aproape jumătate din salariile din 1989. Vorbim de salariul real, nu de cel nominal care sigur a luat-o în sus, însă şi inflaţia era de 300%. Vorbesc de puterea de cumpărare a banului. Sunt calcule făcute de Institutul de Statistcică. Şi puterea de cumpărare a pensiilor a scăzut mult mai mult decît salariile şi cam toate veniturile cu excepţia profitului a scăzut enorm.

J. N: Cum ne putem explica de ce a căzut salariul şi pensia la jumătate?

C. Z: În 1989 puterea de cumpărare era oarecum virtuală. Ce ai fi putut cumpăra dacă magazinele ar fi fost pline. Apariţia bunurilor a dus dintr-o dată la creşterea preţurilor şi s-a produs o devalorizare a veniturilor pe care le ai. Şi atunci oamenii au realizat că ei nu mai au bani. Valoarea reală a salariilor a ajuns la nivelul din 1989 abia în 2007-2008.

“Obsesia dezvoltării economice prin atragerea de investitori străini a dus la păstrarea sub pragul decent a salariilor, astfel că la aproape 3 decenii de la revoluție România are cele mai mici salarii din Europa. Abia începând cu 2017 a început programul politic de creștere proiectată a salariilor”

J. N: Comerţul se făcea atunci prin angrouri şi consignaţii. Acum se face în supermarketuri şi mall-uri...

C. Z: Mall-urile sunt proprietatea investitorului străin. Problema economiei româneşti este nu numai că nu mai are industrie şi agricultură, dar nu are nici capital. E problema deficitului de capital. E cazul să începem să analizăm marile greşeli politice ca să nu le mai repetăm. Noi nu procedăm cum se procedează într-o economie reală, să impozităm diferit profitul consumat și mult mai puţin pe cel investit. În foarte multe ţări profitul reinvestit nu se impozitează, la noi nu s-a vrut să se facă acesastă distrincţie, deci noi nu i-am încurajat pe noii patroni. Să investească pentru că ar fi avut de câştigat reinvestind. Noi i-am încurajat să se ducă în occident şi să consume profitul făcut în România.

J. N: Se vorbeşte despre creşterea economică bazată pe consum. Ce părere aveţi despre mutaţiile apărute în sectoarele economiei româneşti în anii tranziţiei?

C. Z: E jenant să repetăm că industria şi agricultura aproape s-au înjumătățit, dar au crescut serviciile. Întrebarea este care servicii? Cel mai mult a crescut comerţul, a fost o explozie a comerţului pentru că până în 1990 comerţul era ţinut în jos. A explodat probabil până la nivelul normal al unei societăţi modern. Dar s-ar putea considera că s-a ajuns la un nivel de plafonare. E greu ca economia să continue să crească tot din comerț. Trebuie să relansăm industria şi agricultura, deci producţia de bunuri. Este semnificativ că specialiştii au început să lanseze acum o temă nouă, reindustrializarea. E o direcţie, să vedem cum o aplicăm. Asta a fost situația în 1993. E bine să înțelegem ce s-a întâmplat și să devenim mai înțelepți. Cred că ne aflăm într-o conjunctură în care începem să înțelegem ce trebuie să facem pentru ca viitorul să nu mai repete trecutul.”

Prima estimare a sărăciei a realizat-o ICCV în 1994, cu date din anul 1993-94. Lucrarea oferă următoara imagine: sărăcia se plasa în jur de 40% din populația Romniei. 49,2% dintre familiile standard cu două salarii, unul mediu și unul minim cu 2 copii, se plasa sub standardul decent de viață. În 1989, numai 23% dintre familiile standard erau în această situaţie critică.