Liderii grevei din Valea Jiului, destine de roman

Lumea nebună in care trăim, unde opinia publică este zilnic intoxicată şi manipulată să creadă in marile revelaţii şi adevăruri pe care le-ar furniza arhivele fostei Securităţi, este tărămul ideal pentru speculaţii, fie ele oricăt de fantasmagorice.

"Minerii sunt o forţă numai impreună", spune toată lumea la Petroşani. Astăzi este dificil de stabilit cu exactitate ceva legat de organizarea grevei. Unii dintre patricipanţi au rămas cu impresia că in zilele protestului unele mişcări ale minerilor n-au fost tocmai spontane, printre ei existănd oameni care le spuneau ce şi cum să facă.

De pildă, Victor Apostu, inginer-şef la Mina Aninoasa in timpul grevei, nici acum nu crede că evenimentele au evoluat spontan, ci că minerii au fost organizaţi: "Am auzit că schimburile au fost intoarse de nişte muncitori de la Lupeni, spune astăzi domnia sa, care erau organizaţi ca să menţină trează atenţia tuturor colectivelor de muncă. Securitatea i-a căutat, eu nu ştiu cine au fost, dar sigur au fost, pentru că de la sine putere oamenii nu puteau să se mobilizeze cu atăta rapiditate şi să ocupe curtea minei. Probabil că la fiecare mină au existat nişte agenţi, să spunem aşa, cineva care ţinea legătura cu muncitorii".

Nici documentele din arhiva fostei Securităţi - cel puţin acelea care sunt puse in circuit pănă la această oră - nu lămuresc această problemă, ci dimpotrivă, parcă o fac şi mai ceţoasă. Minerii au fost tărăţi in procese de drept comun, pentru ultraj contra bunelor moravuri, tulburarea liniştii publice, in cel mai rău caz lovire şi vătămare corporală. Presupusele victime ale minerilor sunt persoane asupra cărora planează multe semne de intrebare.

Considerat de unii drept liderul minerilor din Valea Jiului in 1977, iar de alţii doar un simplu exponent al nemulţumirilor acestora, Constantin Dobre şi-a asociat numele in istorie cu greva de la Lupeni. Ce s-a intămplat cu Dobre pe traseul lider al greviştilor - azilant politic in Marea Britanie, nu reiese şi din dosarele existente in arhiva CNSAS. Dosarul lui Dobre, sau o parte din el, conţine scrisori de ameninţare trimise, chipurile, de ortaci de-ai săi, scrise intr-un limbaj de nereprodus. Acestea reprezintă mai mult ca sigur una dintre "lucrările speciale" executate de Securitate, menite să-i zdruncine moralul. Că Dobre n-a fost privit ca un miner oarecare o demonstrează destinul său ulterior. Pentru anihilarea lui Dobre, Securitatea a imaginat planuri mai complexe şi mai perfide. N-a avut soarta celorlalţi mineri tărăţi in procese de drept comun. La prima vedere, autorităţile au fost blănde cu Dobre, ba chiar generoase. Căteva episoade din viaţa lui, de care mai mult ca sigur că Securitatea n-a fost străină, au semănat indoiala şi au stărnit suspiciunile ortacilor. Bătălia pentru compromiterea oricărui om cu potenţial de lider să fi fost căştigată de impresionanta maşinărie de fabricat legende care a fost, printre altele, Securitatea? Elementele esenţiale din biografia complexă a liderului primei greve din Romănia comunistă rămăn neelucidate.

MUTAT LA CRAIOVA. Născut in comuna Galicea Mare (judeţul Dolj), Dobre era in 1977 angajat al Minei Lupeni. In timpul grevei, ajutat de Gheorghe Maniliuc, Iacob Dumitru, fraţii Amariei şi Slavovschi, a organizat protestul minerilor, işi aminteşte astăzi Constantin Dobre. El a trecut pe hărtia inmănată autorităţilor revendicările lucrătorilor din Valea Jiului. După terminarea grevei a fost mutat cu domiciliu forţat in oraşul Craiova, unde el şi familia au primit un apartament ce aparţinuse Securităţii. Anterior, i se oferise să plece la lucru in Irak, "oportunitate" refuzată de Dobre.

I s-a oferit un post de muncitor necalificat la Intreprinderea de Reparaţii Auto, promiţăndu-i-se, totodată, că se poate califica ulterior ca sudor la aceeaşi intreprindere. După propriile declaraţii, Dobre a fost interogat adeseori de securiştii craioveni sau de cei veniţi special de la Bucureşti. Aceştia sperau să obţină informaţii "compromiţătoare" despre alţi grevişti.

Cu noul loc de muncă Dobre nu s-a impăcat nici un moment. A incercat in două rănduri să urmeze cursurile Facultăţii de ştiinţe Economice din Craiova, dar a fost respins de fiecare dată. Nu era la prima tentativă de a urma cursurile invăţămăntului superior. După propriile declaraţii, in 1981 şi-a incercat norocul la ziarul local "Steagul Roşu". După ce a picat examenul de preselecţie, prim-secretarul PCR Dolj de atunci, Miu Dobrescu, l-a "lămurit" că singura instituţie unde ar fi putut studia pentru a deveni ziarist era Academia Ştefan Gheorghiu, care şcolea cadrele de partid, la secţia economică. Dobrescu ii sugera un curs la fără frecvenţă, ce dura cinci ani, ceea ce Constantin Dobre a acceptat. La "Ştefan Gheorghiu" insă nu te puteai inscrie pur şi simplu ca orice candidat. Trebuia să ţi se "propună" dosarul de către partid. Desigur, un dosar de comunist model. Cum i s-a făcut un astfel de dosar, după cel de "oaie neagră" compus de Securitate, Dobre nu mai spune.

PROTEST IN NOIEMBRIE 1987. Despre protestul muncitorilor braşoveni din noiembrie 1987 s-a auzit şi la Craiova. Dobre povesteşte acum că s-a solidarizat şi a "vizitat" sediul PCR din Bucureşti unde şi-a aruncat pe jos - demonstrativ - carnetul de partid. Imediat a fost "cules" de Securitate şi supus unui tratament special. Din spusele lui Dobre, securiştii "l-ar fi dezbrăcat la pielea goală, injectat cu substanţe halucinogene, sugestionat sub hipnoză profundă, iradiat pe frunte şi pe piept". La sfărşit, inainte de a fi expediat cu trenul la Craiova, un doctor a incercat să il convingă că e nebun. "Numai un nebun poate să arunce cu carnetul de partid, i-ar fi spus omul in halat alb." Şi printre colegii de serviciu din Craiova s-a răspăndit acelaşi zvon, al nebuniei lui. După doi ani, in septembrie 1989, a fost transferat ca vicepreşedinte al Cooperativei Doljana.

CURTAT DE MĂGUREANU. Pe Constantin Dobre Revoluţia din 1989 l-a "prins" in Craiova. "Scăpat" de supravegherea Securităţii, a fugit la Petroşani. Deja la 22 decembrie, circa 2.000 de mineri demonstrau in faţa Primăriei. După 12 ani de absenţă din Vale, Dobre "s-a legitimat" cu vechea diplomă de miner din anii ’70, după spusele sale. Reprezentanţii noii puteri s-au purtat puţin diferit faţă de cei din 1977: "Imediat a inceput să curgă cu acuzaţii din partea tuturor membrilor FSN, pe motive că sunt extremist", declară Dobre. După căteva zile a luat legătura cu Iacob Dumitru, un alt lider al minerilor din 1977, dorind să revină in structurile de conducere ale minerilor. Atacurile din presa locală de la Craiova s-au inteţit, iar Dobre a demisionat de la Doljana. In primele luni ale anului 1990 rămăsese şomer. Un telefon primit in aprilie 1990 de la Bucureşti părea să-i schimbe soarta. După declaraţiile sale, Virgil Măgureanu i-a propus angajarea la SRI, dar fostul miner a refuzat.

ANGAJAT DE MAE. In luna mai, Dobre s-a dus in audienţă la Constantin Tunsanu, directorul de cadre al Ministerului Afacerilor Externe. In consecinţă, nu se ştie pe ce criterii, fostul miner a fost angajat ca arhivist la MAE. A primit cazare la Hotelul Majestic, de unde a urmărit direct demonstraţia din Piaţa Universităţii. După propriile declaraţii, ameninţările la adresa sa s-au inmulţit, iar Dobre decide să plece din Romănia. A inaintat o nouă cerere la MAE, şi in septembrie "s-a găsit" pentru el un post de casier la Ambasada romănă de la Londra. "La sfărşitul lunii septembrie 1990, povesteşte Dobre, mi-au parvenit semnale clare că se luaseră deja două posibile hotărări la Bucureşti. Prima era aducerea mea imediată in Romănia, iar ce-a de-a doua - , trimiterea mea la o altă ambasadă din Africa, unde ar fi urmat să fiu ucis." Speriat, a decis să ceară azil politic Marii Britanii la 1 octombrie 1990. Şi l-a primit!

AZIL POLITIC. Autorităţile britanice au iniţiat insă şi investigaţii. Printre altele, Dobre era bănuit de a fi preluat identitatea adevăratului lider miner din 1977 despre care in Marea Britanie se zvonea că murise. Incă din timpul grevei, Securitatea răspăndise ştirea morţii lui Dobre intr-un accident rutier. Ba mai mult, in 1986 Europa Liberă lansase in eter declaraţiile lui Istvan Hossu, care relua teza decesului. Amnesty International preluase ipoteza, iar pe baza tuturor acestor "mărturii", in primă instanţă (1991), statul britanic i-a refuzat cererea de azil politic. Ulterior, pe baza convenţiei Naţiunilor Unite, Marea Britanie a hotărăt acordarea azilului familiei Dobre, iar din 2002 le-a acordat cetăţenia britanică. Intre timp insă, in Romănia, Constantin Dobre fusese condamnat la cinci ani de inchisoare prin sentinţa penală din data de 27 noiembrie 1992, sub acuzaţia că invinuitul fugise in 1990 cu banii din casieria Ambasadei.

BUN ORGANIZATOR. Originar din comuna Făntănele (judeţul Suceava), Gheorghe Maniliuc venise in Valea Jiului pentru a scăpa de sărăcia satelor din nordul Moldovei. In august 1977 era angajat ca miner la Exploatarea Minieră Aninoasa. Victor Apostu, inginerul-şef al minei de atunci, şi-l aminteşte astfel: "Maniliuc era un băiat foarte cumsecade, liniştit, nu era un revoluţionar de profesie, ca să zic aşa". O dată cu declanşarea protestelor din Vale, destinul lui Gheorghe Maniliuc s-a schimbat. S-a ocupat personal de aducerea a căt mai multor oameni la Lupeni. In acest scop, in zilele de 2 şi 3 august a străbătut Valea Jiului imbrăcat civil pentru a nu atrage in vreun fel atenţia autorităţilor. La Aninoasa nu i-a fost greu să-şi convingă colegii. "El s-a implicat pentru că era cunoscut de oameni, spune acelaşi Victor Apostu, şi era un bun organizator şi serios. Crea credibilitate la ce vorbea. Şi el a fost pentru Aninoasa liderul la ce s-a putut intămpla pe linie de grupare a oamenilor, de asociere." Cu ajutorul cunoscuţilor săi, Maniliuc culegea informaţii despre tot ce "mişcă" in Vale, atenţie sporită acordăndu-se infiltrării trupelor de Miliţie şi de Securitate printre localnici.

"A DAT CU EI DE ZID". Printre sarcinile pe care le-a avut in acele zile agitate din august s-a numărat şi supravegherea celor doi activişti de partid veniţi de la Bucureşti, special pentru aplanarea grevei, Ilie Verdeţ şi Gheorghe Pană, sechestraţi ulterior in ghereta portarului de la Mina Lupeni. Potrivit relatărilor lui Constantin Dobre, enervat de tărăgănarea negocierilor cu cei doi demnitari, Maniliuc i-ar fi ameninţat cu moartea şi, mai mult, l-ar fi trăntit de zid de căteva ori pe Verdeţ. La sfărşitul grevei, minerul din Aninoasa a fost condamnat alături de alţi 15 grevişti pentru "acte de violenţă". Se pare că in cazul său, la baza pedepsei primite, a stat chiar gestul "necontrolat" din gheretă. Dosarul de Securitate intocmit despre evenimentele din august 1977 menţionează caracterul violent al minerilor condamnaţi, in dreptul cărora erau menţionate şi alte infracţiuni anterioare. Conform acestuia, Maniliuc mai fusese condamnat la trei luni inchisoare in 1953 pentru vătămare corporală, iar in 1968, la un an şi jumătate pentru furtul unei motociclete (făcuse apoi un accident cu ea, in urma căruia a rămas invalid). Din aceleaşi surse reiese că la Aninoasa, in dimineaţa de 3 august, inainte de plecarea autobuzelor spre Lupeni unde urma să vină Nicolae Ceauşescu, Maniliuc a luat parte la "bruscarea" inginerilor Virgil Costinaş şi Ioan Solga şi, de asemenea, "l-a luat cu forţa" la Lupeni pe Mişu Dima, preşedintele de sindicat. Aceste fapte l-au costat trei ani şi jumătate condamnare pentru ultraj contra bunelor moravuri şi ofensă adusă autorităţii, cu executarea pedepsei la locul de muncă. Episodul cu Verdeţ e trecut sub tăcere de Securitate.

INTERNAT LA NEBUNI. Despre viaţa lui Gheorghe Maniliuc după incetarea grevei ştim puţine. Constantin Dobre spune că aflase prin Dumitru Iacob, alt grevist, că Maniliuc a fost condamnat şi apoi internat de mai multe ori la spitalul de boli mintale de la Zam. Recent am intălnit-o pe doamna Ileana Diculescu (cea de-a doua soţie) şi pe Romulus Maniliuc (fiul cel mic). După spusele lor, ce-a urmat pentru familie n-a fost uşor. Gheorghe Maniliuc şi-a ispăşit condamnarea la locul de muncă, in Mina Lupeni, cu domiciliu forţat in oraşul Petroşani. Situaţia financiară a familiei nu era deloc strălucită. Soţia lui Maniliuc

s-a intors in locul de baştină, in comuna Ioneşti (judeţul Vălcea). Rămas singur, Maniliuc "şi-a refăcut viaţa" alături de altă femeie, iar prin anii ’80 se afla tot cu domiciliu forţat in Petroşani. Intre 1977 şi 1987, el a reuşit să inşele vigilenţa supraveghetorilor săi şi să-şi vadă fosta soţie şi copilul. "Venea numai noaptea, a venit de două ori, işi aminteşte Romulus Maniliuc, care seamănă izbitor cu tatăl său. Fugea din Petroşani şi venea. Nu ştiu dacă mituia, nu ştiu cum făcea să ajungă sau bănuiesc că lua un bilet, vorbea, făcea vreo cerere. Nu ştiu cum ajungea."

UN DECES... CU PROBLEME. In ianuarie 1987 familia stabilită la Ioneşti primise o veste bună. Gheorghe Maniliuc i-a trimis o scrisoare fostei soţii, in care o anunţa că "se intoarce acasă, că a terminat cu nenorociţii". Pedeapsa de domiciliu obligatoriu in Vale ii expira, şi omul a decis să se stabilească in Ioneşti. Voia doar să mai vadă meciul echipei favorite, Jiul Petroşani, după care urma să plece. N-a mai apucat, deoarece la căteva zile a murit. Despre decesul său insă, Ileana Diculescu nu crede că a fost natural. Femeia e sigură că Securitatea l-a otrăvit. La spital, doctorul i-ar fi mărturisit jenat că nu l-a putut salva că era "problemă". "Printre rănduri", fosta soţie a "citit" că Securitatea i-ar fi interzis să-l salveze pe Maniliuc. "N-am putut să-l mai scap, a murit cu dinţii din faţă in măini", retrăieşte cu lacrimi in ochi momentul Ileana Diculescu. Inmormăntarea lui Maniliuc, cunoscut in Vale drept grevist de frunte in 1977, i-a mobilizat pe securiştii locului. Căteva autobuze "burduşite" cu "oamenii legii" au insoţit coloana funebră. Imbrăcaţi civil, aceştia au inţesat mulţimea care venise să-şi ia rămas bun de la Gheorghe Maniliuc. La căpătăiul său s-a ridicat şi a rămas o cruce din două ţevi.

Agonia comunismului, din faliment economic

După greva din august 1977, "conducerea de partid şi de stat" a acordat o atenţie deosebită Văii Jiului. Incercarea de a preveni viitoare revolte nu era lipsită de temei. La finele deceniului opt, contestarea regimurilor comuniste incepuse pretutindeni in Europa de Est. Nemulţumirile de natură economică au marcat, de altfel, istoria comunismului est-european, fiind şi cele mai timpurii, dar şi cele mai puternice. La sfărşitul comunismului a contribuit decisiv falimentul economiilor socialiste centralizate, surclasate net de cele occidentale. Invocănd Actul Final de la Helsinki, care garanta respectarea drepturilor omului inclusiv de regimurile comuniste, un grup de intelectuali slovaci puseseră bazele Chartei 77, prin care protestau impotriva abuzurilor comise de autorităţi impotriva formaţiei rock The Plastic People. Inspirat de această mişcare, in Romănia, scriitorul Paul Goma iniţiază, la răndul său, un protest care ingrijorează Securitatea. In Polonia apăruse fenomenul "Solidaritatea", după numele sindicatului care s-a aşezat in fruntea sutelor de mii de muncitori nemulţumiţi. Revendicările iniţiale, printre care se numărau dreptul la grevă şi de liberă asociere, au fost de natură economică şi socială. Protestele muncitorilor polonezi au "fisurat" insăşi temelia regimului. Ulterior, breşa dintre partidele-stat şi "clasa muncitoare", in numele căreia, teoretic, se guverna, a devenit prăpastie de netrecut.

Avertizat

"In afară de mine şi Maniliuc Gheorghe nu au mai fost şi alţi lideri, in sensul organizării şi conducerii efective a grevei propriu-zise de la Lupeni. Din nefericire aceasta a fost situaţia reală. Desigur că au fost colaboratori care ne-au ajutat şi sprijinit, dar contactul cu aceştia l-a ţinut Maniliuc Gheorghe"

Constantin Dobre

Lider la Aninoasa

"Maniliuc era un băiat foarte cumsecade, liniştit, nu era un revoluţionar de profesie, ca să zic aşa. Dar el s-a implicat pentru că era cunoscut de către oameni şi era un bun organizator şi serios. Crea credibilitate la ce vorbea. Şi el a fost pentru Aninoasa liderul la ce s-a putut intămpla pe linie de grupare a oamenilor, de asociere, dar nu pe linie tehnică"

Victor Apostu