Cum au falimentat puturoșii o întreagă localitate

În comuna vâlceană Bărbătești să fii leneș e singura dovadă de bărbăție. Nu e doar un fel de a zice, e o realitate care avea să pună pe butuci o fabrică adusă de primar cu mare greutate în localitate pentru a le oferi sătenilor un loc de muncă și, implicit, o viață mai bună.

Constantin Banacu, un fost gestionar de magazin, ales acum 12 ani de consătenii lui primar peste localitatea Bărbătești, s-a gândit că nu poate să-și scoată comuna din sărăcia lucie în care se zbate fără să-i convingă pe localnici să pună osul la treabă. Și cum de fiecare dată când veneau la primărie să ceară ajutoare sociale auzea scuza „Nu avem locuri de muncă, dom' primar”, s-a decis că trebuie să facă cumva și să le aducă locuri de muncă. A tot umblat să găsească pe cineva suficient de curajos încât să investească în comuna lui izolată și, într-o zi a anului 2014, minunea s-a întâmplat. Un fost localnic ajuns om de afaceri a decis să deschidă o secție de croitorie la Bărbătești.

Au refuzat o viață mai bună

Primarul i-a pus la dispoziție două foste școli închise din lipsă de copii iar omul de afaceri a renovat clădirile, a cumpărat utilaje și a investit peste o sută de mii de euro din câștigurile obținute cu celelalte fabrici. Când totul a fost gata, firma putea angaja 300 de oameni, iar primarul nu-și mai încăpea în piele de bucurie: „Vă daţi seama ce înseamnă 300 de locuri de muncă? Însemnă aproape trei miliarde din salarii în fiecare lună în comună. Înseamnă că s-ar dezvolta şi comerțul pentru că banii ar intra în circuit și s-ar face ceva cu ei. Oamenii şi-ar construi case, s-ar îngriji , ar trăi mai bine, copii lor ar fi mult mai îngrijiți”, sunau până de curând planurile lui Constantin Banacu.

Dar socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. La inaugurarea fabricii, însă, și primar, și patron și-au pus mâinile în cap. Din cele 300 de locuri disponibile, s-au ocupat mai puțin de 30. „Dacă stăteam de vorbă cu cineva înainte de a porni la drum să caut investitori şi îmi spunea că nu vom găsi 300, puteam să fac pariu pe orice cu el, că nu era de crezut. De zece ani de zile îmi doream să rezolv această problemă a locurilor de muncă și când am reuşit m-am lovit de lene şi de nemuncă”, zice Banacu.

O zi de pomană

Angajatorul s-a chinuit încontinuu să-i momească pe localnici. Le oferea transport gratuit, le ținea cursuri de croitorie care nu numai că erau gratuite, dar cei care veneau la ele mai erau și plătiți, numai să învețe o meserie. Salariul era minimum pe economie, dar tot era mult mai mult decât un ajutor social. „Ce să le facem? Eu încerc să îi învăț tot ce știu, dar să mă duc să le iau de acasă nu am cum! Noi am deschis porțile pentru oricine. Cine vrea să vină e binevenit, au posibilitatea să învețe. Dar văd că ei nu au nicio tragere de inimă să se trezească dimineața să vină la serviciu”, spune Veronica Obluc, reprezentantă a firmei de croitorie.

Am luat și noi la pas Bărbăteștiul să vedem ce fac oamenii în mijlocul unei zile de muncă, atunci când în fabrică se muncește. Și am găsit o coadă uriașă la poștă. Într-o ambianță de veselie și voie bună de la muzica ce suna în difuzoarele celor două cârciumi de vis a vis, zeci de localnici așteaptau cuminți și optimiști la coadă să vină poștărița cu ajutoarele sociale și cu alocațiile copiilor. E zi de pomană. Cea mai frumoasă zi din lună pentru localnici. La coadă îl întâlnim pe Romeo Niță, om în toată firea, voinic și bun de muncă. Ne spune franc în vreme ce sprijină peretele ghișeului poștal: „Nu mă ocup cu nimica. Am ajutor social. Nu merg la croitorie că nu mă pricep, nu cred că e meserie de bărbați asta, e pentru femei! Femeile să se ducă”. Lângă el îl ascultă oarecum aprobator o femeie. Elena Roșițoiu. Nici ea nu merge la croitorie că nu are timp. Trebuie să aibă grijă de copii. Ar putea în schimb să se ducă soțul. Dar „nu vrea să facă cursurile alea!”. În jurul poștei, la cele trei bodegi amplasate strategic, cârciumarii își freacă mâinile. Știu că ziua ajutorului social e și ziua în care oamenii își achită datoriile de pe caietele în care țin evidențele. La una din bodegi îl găsim deja instalat pe Marian Bucureșteanu, susținând cu dreapta o sticlă de bere. O înalță către cer în semn de salut. „Ce faci azi?”, întrebăm. „Nimic!”. „Dar mâine?”. „Nimic”. „Poimâine?”. „Ce o vrea Dumnezeu!”. La fel și cu Paraschiva a lui Nistoroiu. Spre deosebire de Marian, ea nu mai e la prima tinerețe, dar tot mai are un deceniu până să împlinească vârsta de pensionare. Deși locuiește la o aruncătură de băț de fabrică, a refuzat să se ducă acolo zilnic. „Băiatul mamii, nu știu păpușă eu să dau din pedale, nu-mi intră mie mâna să dau eu acolo țâca-țâca!”. Preferă să stea degeaba. Mai trăiește de pe urma Mărgelei, singura ei capră. Cât e ziulica de lungă Paraschiva se uită la Mărgeaua, Mărgeaua se uită la Paraschiva și uite-așa vine sfârșitul lunii când poștașul îi aduce plicul cu cei trei milioane de lei, cât ia ajutorul social. Dacă s-ar angaja, Paraschiva ar primi de trei ori mai mult. Bani care pur și simplu ar lua-o din nămolul ei pe Paraschiva și ar propulsa-o la un alt nivel de civilizație. Doar din primul salariul și-ar mai putea lua încă o capră. Sau poate chiar două. În scurt timp și-ar putea face chiar o mică turmă. Dar nu vrea.

Cum a murit fabrica

De curând fabrica de la Bărbătești s-a închis. Cei 30 de săteni care munceau acolo au rămas fără locuri de muncă din pricina sătenilor care nu munceau. Din lipsă de oameni firma în loc să-și acopere cheltuielile de peste o sută de mii de euro făcute în Bărbătești, era numai pe minus. Cu doar 10% personal, randamentul era mult prea redus așa că patronii au plecat spre alte zări mai puțin înnămolite și mult mai luminoase. Primarul s-a trezit din nou de unde a plecat: la o zonă defavorizată, ocolită de investitori. Dar nu își pierde speranța: „Am găsit un turc care să preia fabrică cu tot cu utilajele care au rămas la noi. Ar vrea să aducă angajați de la Râmnicu Vâlcea și să facă naveta și să preia și fetele noastre care își doriseră să lucreze în fabrică”, speră edilul.

Situația din comuna Bărbătești nu e un caz izolat, ci este imaginea la scară mică a întregii Românii. Conform Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă, în România în fiecare minut sunt libere 80 de mii de locuri de muncă pe care nu vrea nimeni să le ocupe. Şi asta în vreme ce, tot în fiecare minut, avem jumătate de milioane de șomeri și alte câteva milioane de asistați social. Puțini sunt reprezentanții autorităților responsabile care să fie suficient de curajoși încât să confrunte asistații social pe motiv de nemuncă. Unul dintre primarii care au luat atitudine împotriva propriilor consăteni a fost un edil din comuna botoșăneană Dângeni care, supărat în 2014 că din cele 50 de locuri de muncă oferite în comună s-au ocupat doar 11, a scris pe Facebook: „Dragi concetăţeni (...) mă adresez în mod special persoanelor mai tinere, vă rog să înțelegeți că trebuie să învățam să avem fiecare o meserie și să lucrăm undeva, nu se mai poate trăi pe spatele părinților sau din ajutoare sociale”.