Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
O şcoală din Bucureşti, curs online de matematică la clasa pregătitoare. Pe ecran este învăţătoarea: „Pe fişă, aşa cum vedeţi, norişorul are trei picături. Haideţi să le numărăm împreună”. Un glas de copil: „Unu, doi, trei, patru, cinci”. Din fundal, o voce de bărbat: „De unde, bă, cinci?”. Un grohăit acoperă discuţia. Autor necunoscut. Unul cântă, altul ţipă după maică-sa să nu mai vorbească la telefon. „Răzvan, unde te-ai dus? Te rog, întoarce-te la tabletă”, se aude învăţătoarea.
Şcoala „pe tabletă” la clasa pregătitoare este o combinaţie de scandal şi „mute”. Regula este să ai nervii tari. Puştii însă se distrează. Când chirăiala depăşeşte viteza megabite-ului, se foloseşte butonul de blocat microfonul. Atunci e pericolul cel mare: mulţi dintre elevi se scurg pe sub tablete. Reapar în cadru mai spre final de curs sau la apelul tip SOS al învăţătorului.
O zi obişnuită de online, prima oră: EFS (Educaţie Fizică şi Sport). Regula este ca tabletele să fie puse într-o cameră mai mare unde, între fotolii, canapele, birouri ori biblioteci, cursantul poate practica gimnastica. În ferestrele de pe programul de şcoală se iţesc chipuri adormite: „Iar sport?”. Cei mai mulţi se salută, profesorul priveşte un pic dezarmat la haosul de pe net. „Buna dimineaţa, Petruţ”, „Bună dimineaţa, Matei”, „Bună dimineaţa, Ana”... Cam zece minute politeţea e la ea pe tabletă. Apoi începe lecţia. Unul a luat-o înainte: se întinde, face sărituri de circ de pe canapea pe covor, se scălâmbăie înspre cameră. Un altul abia trage de el. În reluare, copiază mecanic gesturile pe care le vede pe ecran. Cade sonorul pentru o secundă. Când îşi revine, cade şi un potop de vorbe şi chiuituri. „Unde e Maia?”, se plânge o elevă după ce şi-a pierdut printre covor şi tabletă păpuşa preferată cu care trăgea tare la EFS. Profesorul de sport încearcă să le explice copiilor mecanica fiecărei mişcări. Răspunsul este acelaşi: „Da’ de ce?”. Pauza de apă înseamnă urale, iar sfârşitul lecţiei arată câte o cameră cu câte o „victimă”. Mulţi dintre puşti preferă să rămână întinşi, răstigniţi pe covoare sau planşe de sport. Câteva ferestre de pe ecran sunt goale: unii au plecat în pauză mai devreme.
Zoologia din sufragerie
MEM înseamnă Matematică şi Explorarea Mediului. Este a doua oră. Cadrul s-a schimbat: mai toţi sunt la birouri, cu caietele de lucru pregătite. Se începe în ton calm, cu prezenţa. Furtuna cade cu un „oac”. Cineva s-a plictisit şi face pe broasca. „Groh, groh”, se aude un răspuns. Microfonul e oprit automat. După momentul de linişte, copiii sunt cuplaţi din nou la „vorbitoare”. O figură de pe fişă trebuie să fie colorată. Cearta se dă pe culori. „Doamna, mi s-a stricat carioca”, plânge unul. Altul, cu simţ de corectitudine, ţipă după învăţătoare: „Doamna, eu am greşit”. Ania e atenţionată că a început să deseneze pe ecran. „Rândunelele de pe fişă trebuie colorate”, mai apucă să spună învăţătoarea, căci pică un urlet. E „cinstitul”: „Doamna, eu iar am greşit”. De undeva, din spate se aude glasul disperat al părintelui: „Taci!”. Unul, mai şmecher, şi-a terminat exerciţiul de ieri. Acum şuieră spre lustră, încercând să fluiere după o melodie.
Coloratul rândunelelor e un carusel: „Cu roşu?”, întreabă „cinstitul”. După ce află că rândunelele sunt negre, e întrerupt de un coleg: „Le facem şi faţa verde?”. Ideea exercițiului este că micuţii trebuie să înveţe cifra trei. „Groh, groh”, se aude din nou. Vine și autodenunțul („Doamna, iar am greşit!”), însoţit de un sunet care aduce a palmă pe frunte. În anturajul „cinstitului”, cineva şi-a pierdut răbdarea, probabil.
Citește pe Antena3.ro
„Ştefan, te rog să nu mai plescăi”, „Iustin, te rog stai pe scaun”, „Carina, ai terminat? Unde eşti? Carina?” sunt corecţii lansate de învăţătoare printre exerciţiul cu rândunele şi norişori. La coloratul norilor toţi cad de acord: vor fi folosite cariocile albastre. „Albastru închis sau albastru deschis?”, vine o întrebare. Cu nervii tari, învăţătoarea dă mână liberă. Face o pauză când aude din nou: „Doamna, am greşit!”. Cursul se termină.
„Yes, no, aoleu”
Limba modernă, adică Engleză. Cursul începe cu sumedenia de puşti salutându-se din nou. De parcă nu s-ar fi văzut de ani, micuţii îşi ţipă „Bună ziua” până când totul devine o furtună online. Sunt mai bine de 20 de copii care aşteaptă să înceapă „engleza”. Unul pare defazat, nu are habar că e în online: „Tata, dă-mi telefonul să mai bag un Sonic Forces”. „Adibabu, badibaba”, cântă unul. Sunet de desene animate se intercalează din când în când peste convorbirea supărată la telefon a unei mămici.
„Good morning”, salută profesoara. Răspunsul e apăsat, dar corect. Încep nişte întrebări. La unii dintre copii se aude cum răspunsul corect le e şoptit de către părinţi. „Ruşine”, zice cineva ca pentru el. „Ema, your cat is very nice”, e bulversată adunarea online de micuţi. Profesoara încearcă să-i atragă atenţia subtil unei micuţe că pisica ei nu are ce căuta la curs. Fetiţa înţelege, dar nu îşi lasă mâţa din braţe. O mutră se agită în fața camerei, cu două degete ridicate: probabil știe răspunsul la întrebarea de adineauri. I se deschide microfonul: “Doamna, știți ce o să fac sâmbătă? O să-mi deschid un magazin să vând jucării”. Microfonul e închis la loc.
Un cântecel educativ curge în boxe. Corul e pe 20 de voci. Se aude: „Tralala”, „yes”, „no”... „aoleu”. Nu se mai grohăie, acum se mârâie în surdină. Nimeni nu ştie cine e făptaşul. „Are you happy?”, întreabă profesoara. „Yes”, zbiară corul. Iar doi prichindei dispar din zona camerelor. Degeaba îi mai strigă profesoara. A fost ultima oră. Se mai aude de departe: „În sfârşit, pot să mă joc. Pa!”.
Mulți spun că scoala online este un chin: e greu să mergi din dormitor în camera mare, e chinuitor să scoți fișele la imprimantă. Realitatea însă e gravă: cei mai mulți dintre copiii României nu au niciun dispozitiv cu care să se conecteze la școală. Și nici internet.
Nici în facultăți nu e ușor @ Sesiunea de iarnă va arăta ce a ajuns online de la profesor la student
