"Supleantul", adevăr sau tăcere

Citind "Supleantul", am observat două lucruri: că îl citeam într-un tempo-record, încercând să evit orice întrerupere, şi că aveam o satisfacţie specială: ce citeam era adevărat, sau ar fi putut fi - ceea ce, când citeşti un roman, e acelaşi lucru. Ştim cu toţii ce dezamăgire e ca o carte începută bine să-şi piardă tonul candid şi forţa de expresie şi să eşueze în declarativ ori în trivial. Cu atât mai mult cu cât e vorba despre evenimente care s-au întâmplat, iar autorul are curajul să se ofere pe el ca personaj.

"Supleantul" începe şi sfârşeşte pe aceeaşi notă a vibraţiei maxime, răsunând autentic şi personal, de la prima la ultima pagină. Aceasta e formula literară a lui Petru Popescu ­ şi ea a rămas neschimbată. El se oferea pe el însuşi ca personaj, cu totală candoare, şi în romanele de tinereţe. Ceea ce l-a legat de cititori înainte să părăsească România, oferta acestei intimităţi, este ceea ce îl va lega de cititori şi acum.

"Supleantul" e o carte enorm de intimă, dar în acelaşi timp e scrisă cu o febră şi un nerv care readuc la viaţă trecutul, plin de zgomote şi mirosuri, şi cuvinte, şi tragedii, şi dezvăluiri, şi persoane, nu imaginare, ci care au existat. Toate sunt atât de prezente, încât trecutul devine prezent. În ultimul capitol al acestui roman, perechea romantică, fiica puterii şi scriitorul tineretului, joacă un joc: îşi pun întrebări la care nu se poate răspunde decât spunând adevărul ori tăcând: "Adevăr sau tăcere", se provoacă aceşti îndrăgostiţi. Şi pentru că ei ştiu că joacă acest joc pentru ultima oară, îşi spun adevărul. Dacă protagoniştii n-ar fi jucat acel joc atunci, "Supleantul" ar fi rămas tăcere. Chiar dacă adevărul e artă, el e adevăr, ori rămâne tăcere.
 

● Jurnalul Naţional: Domnule Petru Popescu, reveniţi în forţă în arealul literar românesc. "Supleantul" este un roman despre care s-a scris şi s-a vorbit deja, în România. Ce anume a declanşat în dumneavoastră alegerea acestui subiect?
● Petru Popescu: Ce bună întrebare. Dintre toate aventurile vieţii mele, cea mai periculoasă, dar şi mai romantică şi plină de suspans rămâne despărţirea temporară de România. M-am gândit la acea despărţire, şi la evenimentele care au dus la ea, de mii de ori. Am început s-o scriu în minte de zeci de ori. La un moment dat, s-a produs un fel de masa critică: povestea trebuia scrisă. Anumite personaje ale tinereţii mele, inclusiv eu însumi, trebuiau să păşească afară din mine şi să se arate unui public, chiar dacă (şi mă temeam mult de asta) acel public ar fi fost indiferent. Dar publicul nu e niciodată indiferent la o poveste cu adevărat intimă - tocmai povestea intimă e cea care face un cititor să se întrebe, să fantazeze, să viseze: eu ce-aş fi simit în acea situaţie? Eu cum m-aş fi comportat?
Iar atracţia romantică e temă pe care o visăm toţi. Atracţia romantică ameninţată de maşinaţiile puterii, adică Kaballe und Liebe, e un motiv literar extraordinar. Eu însumi am fost personaj într-o intrigă şi iubire.


● Jurnalul Naţional: Cartea este şi un document al anilor '70. Este scrisă la persoana I, cu precizie, cu rigoarea detaliului cinematografic. Aţi conservat o memorie intactă a tinereţii dumneavoastră?
● Petru Popescu: Am o memorie bună în general. Altfel n-aş fi putut scrie în engleză, care e o limbă învăţată, ori n-aş fi putut să scriu iar în româneşte, limba mea, dar pe care am fost forţat s-o întrerup ca expresie literară. Fiindcă am fost forţat să nu scriu în româneşte câteva decenii, a scrie în româneşte are pentru mine gustul delicios al interzisului şi al misteriosului. Iar ceea ce trăim ca mister nu uităm niciodată. Nu ne lasă memoria emoţională. E un mister de ce am trăit faptele relatate în "Supleantul". E un mister că am crezut întotdeauna în această poveste şi în faptul că va avea semnificaţie când va fi spusă. Ce ne face pe toţi să vrem să ne mărturisim, unui prieten, ori paginii încă nescrise? Nu numai dorinţa de o aşa-zisă eliberare. Dar mai ales faptul că avem un secret, şi el nu mai poate fi ţinut secret. Firea omenească e făcută din secrete sortite să fie eliberate.


● Jurnalul Naţional:  De ce acest titlu, "Supleantul"?
● Petru Popescu: Tehnic, supleantul sunt eu. Eram unul dintre membrii supleanţi ai conducerii celei mai importante organizaţii de tineret a acelor ani. La o şedinţă oficială a acelei conduceri, am întâlnit o fată care, prin poziţia ei unică în România de atunci, părea ireală, părea un personaj inventat. Şi acea fată ireală mi-a cerut un autograf pe primul meu roman de succces, Prins.


● Jurnalul Naţional: Zoia Ceauşescu este, aşa cum reiese din roman, o prinţesă tristă, un om contorsionat de legi făcute de alţii. O numiţi "fiica puterii". Aţi vrut să îi recompuneţi fiinţa, altfel decât a fost închipuită în mentalul colectiv?
● Petru Popescu: Mentalul colectiv îşi închipuieşte întotdeauna că persoanele notorii sunt profitorii notorietăţii. Eşti scriitor - te ştie lumea, trăieşti o zilnică satisfacţie. Eşti fiica unui conducător politic - ai puteri nelimitate, şi le poţi aplica oricând. În realitate, viaţa oamenilor notorii e necunoascuta, şi viaţa celor cu puteri asupra celorlalţi e îngrădită şi limitată şi, în ambele cazuri, consecinţele notorietăţii pot fi tragice. Plăteşti un mare preţ pentru tot ce te face special în ochii altor oameni.
În parte, preţul pe care îl plătea Zoia era că era neînţeleasă, bârfită şi în mod surprinzător... foarte singură.


● Jurnalul Naţional: Propuneţi cititorilor o poveste de dragoste, între dumneavoastră cel de atunci, "scriitorul", şi Zoia Ceauşescu. Aţi retrăit totul, pentru a transforma biografia în roman. Ce credeţi totuşi că a atras-o pe "fiica puterii" la dumneavoastră? Ce căuta de fapt?
● Petru Popescu: Zoia căuta ceea ce căutăm toţi: pe acela sau aceea care ne înţelege în mod ideal, deşi ne e total deosebit. Acela sau aceea care, neaparţinând cadrului lor obişnuit, îi ajută să iasă din acel cadru. Fantezia Zoiei era ca măcar cu anumiţi oameni, şi la anumite momente, ea nu era fiica puterii, şi se putea mărturisi. Dar eu nu i-am satisfăcut acea fantezie în mod deliberat; curiozitatea ei pentru mine era motivată de o precunoaştere; eram scriitor, şi aparţineam conştiinţei publice. În timp ce ea avea aura puterii, aveam şi eu aura mea, chiar dacă era mult mai fragilă, dar era şi mult mai pură: scrisul.
În fine, femeile se amorezează de scriitori numai dacă şi după ce îi citesc. N-am auzit niciodată că s-a amorezat cineva de Hemingway, ori de Eminescu, fără să ştie dinainte cine erau. O femeie amorezată de un scriitor visează să fie cântată de acel scriitor.


● Jurnalul Naţional: Vă este teamă de exigenţele publicului cititor de astăzi? De judecata oamenilor tineri, care atunci nici nu erau născuţi?
● Petru Popescu: Mi-e teamă că publicul de azi visează mai puţin decât publicul de atunci, deci n-are nevoie de poveştile mele care să-şi hrănească iluziile. Dar sper că mă înşel.


● Jurnalul Naţional: După cum vă ştiu cei care vă ştiu, mizaţi pe succes. Care sunt, concret, aşteptările dumneavoastră în ce priveşte receptarea romanului "Supleantul"?
● Petru Popescu: Sper ca modul în care e scris "Supleantul" să unească gustul a câteva generaţii. Cei de vârsta mea să presupunem că vor citi pentru nostalgie şi aromă. Cei tineri vor citi fiindcă au curiozitate pentru poveşti de dragoste spuse cu gingăşie şi în acelaşi timp cu îndrăzneală. Cei care sunt cinici, sunt şi de ăştia în toate generaţiile, foarte bine: citiţi "Supleantul" pentru soc. Are soc.
Şi unii şi alţii, nu există să nu se fi gândit de nenumărate ori la cele mai misterioase expresii ale istoriei şi ale sufletului omenesc: atracţia erotică şi puterea. Deci, citiţi "Supleantul".


● Jurnalul Naţional: Când veţi reveni în România pentru lansarea cărţii?
●Petru Popescu: Voi sosi la 20 octombrie, şi am de gând să fac ce n-am făcut de mult: să mă întâlnesc cu cititorii, des şi îndelung, şi în multe locuri, să le vorbesc şi să-i ascult.


● Jurnalul Naţional: Pentru că s-a tot vehiculat ipostaza dumneavoastră de om care "face imagine", României, desigur, vă propun să îi seduceţi pe cititori, cu un gând de final...
● Petru Popescu: În felul meu modest, adică de scriitor (în orice limbă), ştiu că am făcut România să pară fascinantă. Am făcut-o să pară aşa cum îmi apare mie: originală, contradictorie, bogată în istorie, tragică, dureroasă şi în acelaşi timp neînvinsă de istorie, mitică, frumoasă şi de neuitat. Pe asta mizez: pe sentimentele mele neobişnuite despre România şi pe faptul că românii, toţi, vârstnici, tineri, adoră să citească ceva "despre ei".
Şi pentru că ştiu ce aşteptaţi, dragi cititori încă necunoscuţi, vă spun dinainte: ce aşteptaţi e în paginile mele. O ştiu cu precizie. Am început "Supleantul" cu un îndemn ultra-candid: iată, acestea sunt cuvintele mele. Veniţi. Veniţi. Intraţi.