Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Încă de la primul acord economic al României cu Germania de Vest, în 1963, eforturile occidentale de a extrage membrii Blocului Sovietic din îngrădirea economică au produs Kremlinului o mare îngrijorare, scrie istoricul american Larry L. Watts.
Pentru şeful KGB, Andropov, devenise o adevărată obsesie, după "Raportul Tindemann", din 1975, asupra viitorului Comunităţii Economice Europene (CEE), care din 1980 urma să fie denumită Uniunea Europeană şi va avea şi o politică externă şi de apărare comună. Centrala KGB a văzut în aceasta o parte a ofensivei generale, strâns coordonată cu SUA şi legată intrinsec atât de Procesul de la Helsinki, cât şi de recenta acreditare a ambasadorului chinez la CEE (septembrie 1975), în care ei au perceput constituirea unei "axe Bruxelles - Beijing.
Drept urmare, KGB-ul a desemnat integrarea europeană, "în toate formele ei", "o ameninţare la adresa securităţii Uniunii Sovietice". "Principalul efort" al măsurilor active sovietice era direcţionat spre blocarea unei viitoare integrări prin exploatarea "contradicţiilor şi diferenţelor existente între statele membre CEE, pe de o parte, şi dintre CEE şi SUA, pe de altă parte". România, care câştigase statutul comercial preferenţial cu CEE în 1973, era urmată acum de China, care primise acest statut în aprilie 1978. (…)
Conflictele adesea spectaculoase ale României cu Moscova din cauza controlului supranaţional economic şi militar, criza rachetelor din Cuba, invazia din Cehoslovacia şi războaiele arabo-israeliene au servit indirect interesele strategice ale SUA, prin restrângerea puterii sovietice şi încurajarea unui comportament independent în rândul membrilor Blocului Sovietic. Până în 1978, România se dovedise un prieten de nădejde în cadrul eforturilor americane de mediere în Laos, Vietnamul de Nord, Coreea de Nord şi Republica Populară Chineză şi un colaborator eficient în Procesul de la Helsinki. În Orientul Mijlociu, de asemenea, eforturile României contribuiseră la o turnură a norocului sovietic şi la lansarea unor noi posibilităţi de discuţii şi abordări care au coincis, în general, cu interesele americane şi care, uneori, au fost întreprinse în cooperare cu Washingtonul.
Administraţia Carter, convinsă că România era singura din Pactul de la Varşovia care poseda capacitatea şi dorinţa de a părăsi Blocul dominat de sovietici, a decis să-i ofere posibilitatea să facă exact acest lucru pentru un viitor economic şi politic total diferit. Oferta a fost făcută în timpul vizitei în SUA din aprilie 1978, când preşedintele Carter a recunoscut explicit cooperarea Bucureştiului cu precedentele administraţii SUA şi rolul esenţial al conducătorului român în procesul de pace din Orientul Mijlociu. Într-o întâlnire la care au participat numai preşedintele Carter, Zbigniew Brzezinski, Nicolae şi Elena Ceauşescu şi translatorul român, Sergiu Celac, Carter s-a oferit să listeze la Bursă industria României, evaluată atunci la aproximativ 147 miliarde de dolari.
Mişcarea fusese calculată nu numai pentru a include economia României "în sistemul occidental de evaluare", deschizând astfel calea pentru investiţii, tranzacţii, achiziţii şi acces la expertize critice, dar şi pentru "a genera o defectare în spaţiul sovietic". Ea nu a fost o simplă oportunitate de a reconecta economia României la lumea occidentală (vizita având deja ca rezultat un mare număr de acorduri economice SUA-România). Oferta preşedintelui Carter presupunea un grad de implicare al marilor puteri occidentale la care românii aspiraseră, fără succes, încă de la fondarea statului lor unificat.
Elena Ceauşescu a reacţionat violent la propunere, clamând că americani "vor să cumpere România pentru 147 miliarde de dolari". Ea şi soţul ei au petrecut toată noaptea la Blair House, argumentând pro şi contra, o dezbatere între soţi şi colideri, în care nu au îndrăznit să intervină nici unul dintre specialiştii calificaţi din delegaţia română. Se schimbaseră multe în ultimii ani faţă de vremurile în care Ceauşescu lua deciziile vitale din politica de securitate împreună cu Emil Bodnăraş (decedat în 1976) şi Ion Gheorghe Maurer (retras în umbră, în 1974). Acum, cel mai apropiat consilier al lui era nevasta, care nu avea nimic din abilitatea lui înnăscută şi foarte puţin din orientarea lui naţională, din experienţa sa în problemele securităţii naţionale, a relaţiilor internaţionale sau din viziunea sa.
Citește pe Antena3.ro
Faptul că discuţia a fost aşa de lungă şi aprinsă sugerează că Ceauşescu s-a poziţionat în favoarea ofertei, împotriva soţiei sale, şi că ajunseseră la o răscruce. Întrebarea era dacă el dorea să continue pe traseul de la Est la Vest început în timpul lui Gheorghiu-Dej sau dacă voia să-şi conducă ţara şi spre Est, şi spre Vest către un destin neclar.
A doua zi, Nicolae Ceauşescu a declinat oferta, făcând în schimb sugestia ca Statele Unite să ia în considerare calea socialismului. Totuşi, preşedintele Carter a lăsat uşa deschisă, sugerându-i liderului român să se gândească în continuare. Oferta a fost repetată în esenţă, două luni mai târziu, în timpul vizitei oficiale de stat a conducătorului român în Marea Britanie, din iunie 1978. Şi în timpul acelei călătorii, guvernul britanic şi-a exprimat admiraţia pentru sfidarea dominaţiei sovietice şi rolul constructiv în afacerile mondiale, oferind de asemenea o largă cooperare economică.
Vizitele în Statele Unite şi în Marea Britanie au fost deosebit de populare în România. Pentru mulţi ele au simbolizat un pas spre dezideratul – vechi de secole – de integrare în Occident, şi deci al unei mai mari securităţi şi prosperităţi. Nici un conducător român nu mai fusese atât de renumit, iar României nu i se mai oferiseră vreodată asemenea ocazii din partea râvniţilor parteneri occidentali. Promovate de Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu încă de la sfârşitul anilor ’50, alinierea şi integrarea în Occident fuseseră şi anterior obiectivele primordiale ale conducătorilor burghezi şi ale boierimii, care îi precedaseră. Era, mai presus de toate, o politică a României şi constituise principala sursă a legitimităţii regimului comunist.
Nu a durat mult ca vestea despre oferta lui Carter să ajungă la Moscova şi nici nu a fost o surpriză că a ajuns acolo. Adjunctul DIE, Pacepa, cu toate că fusese exclus de la discuţia lui Ceauşescu cu preşedintele Carter şi cu consilierul său pe probleme de securitate naţională, Zbigniew Brzezinski, a fost membru al delegaţiei române atât la Washington, cât şi la Londra şi, se pare, a primit un raport extins al tuturor discuţiilor din partea translatorului român. Pacepa a recunoscut ulterior că "petrecuse 27 de ani" ca agent sovietic, primind "ordine de la KGB", pe întreaga durată a carierei lui în organele de securitate ale României.
"Fereşte-mă, Doamne, de prieteni" – o carte bombă în istoriografia românească
Fragmentul publicat face parte din cartea istoricului american Larry L. Watts, "Fereşte-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al blocului sovietic cu România", ce va apare curând în librării sub sigla Editurii RAO. Publicată întâi în SUA, impresionanta sinteză a boicotului şi manipulărilor la care a fost supusă România din momentul ieşirii de sub ascultarea Kremlinului, e rezultatul unor lungi eforturi de documentare în arhive ale CIA şi arhive ale serviciilor speciale şi partidelor din ţările ex-comuniste. Prin informaţiile noi, astfel documentate, istoricul american face praf teoriile istoriografiei post-comuniste după care politica lui Ceauşescu de independenţă şi de mediere a unor conflicte externe a fost o reuşită manevră de intoxicare a Moscovei.
O lectură fascinantă prin imprevizibilul situaţiilor şi relaţiilor internaţionale ale României, tratate până acum, de cele mai multe ori, prin teorii, stereotipuri şi clişee menite să distrugă orice urmă de consideraţie pozitivă faţă de trecutul apropiat. Pas cu pas, Larry L. Watts demonstrează cum s-a ajuns ca în anii '80, sub coordonarea Moscovei, componenţii Tratatului de la Varşovia să finalizeze "o campanie de măsuri active multilaterală pentru a distruge reputaţia de mediator internaţional pe care şi-o câştigase România, după o activitate intensă şi adesea inspirată, reproiectând-o ca pe un stat agresiv, violent şi intolerant, care se angajase într-un genocid împotriva minorităţilor din interior, îşi ameninţa vecinii şi promova tensiuni internaţionale".
