Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Când deschizi ochii asupra primei tale lumi, lucrurile din jur par a avea o viaţă fără început şi fără sfârşit. Te-ai pomenit cu ele şi pur şi simplu sunt. Trebuie să treacă un anume timp pentru ca vremurile sau timpul însuşi, "moral" ori la propriu, să macine trăiniciile.
Sub vremuri, schimbările de peisaj sunt de cele mai multe ori abrupte şi pot avea efecte dureroase, generatoare ale unei revolte şi opoziţii inutile, vehemente şi, adesea, mute. Melancolia , iar acceptarea acestora vine cu gustul unei înfrângeri prin "ceilalţi", a căror nebunie - marcată de vanităţile "progresului" - oricum este imună la argument. Dar, deşi spectaculoase, aceste noutăţi poartă în chiar naşterea lor, ca pe o condamnare - măruntă satisfacţie pentru martor! - germenul perisabilităţii.
Timpul aduce însă schimbări pe nesimţite. Timpul dă timp. Peisajului să absoarbă schimbarea şi cugetului să o accepte. Fiindcă, înaintea noului, timpul face loc îmbătrânirii. Îmbătrânirii onorabile şi durabile. Obiectele capătă "rugină" şi familiaritatea lor dobândeşte ceva retractil, tot mai modest, în ciuda unei forţe şi utilităţi evidente şi încă promiţătoare. Abia mai apoi, târziu pentru lungimea vieţii de om, aceste lucruri - pătrunse de suflet - par să îşi fi trăit traiul. Mor şi dispar. Aşa se naşte melancolia. După locuri, după peisaje. Uneori şi după unii oameni. Dar nu oamenii mi-au trezit de data asta melancolia, ci o "construcţie de bârne umplută cu pietre" - definiţia din DEX a "căşiţei".
Descoperisem căşiţele pe malurile Sebeşului, în urmă cu peste cincizeci de ani. De fapt, la început, nu le descoperisem. Doar le văzusem, aşa cum vezi cerul, un arbore, aşa cum simţi vântul. Firesc. Copil fiind, umblasem încrezător peste trupurile lor primitoare, ca şi când buştenii aceia lucioşi, prinşi în îmbucături şi piroane cu capul ruginit, s-ar fi aflat acolo, "crescuţi", de când curgeau râul şi lumea. Era ceva blând în atingerea lemnului şlefuit de valuri, ca şi în cea a bolovanilor ale căror creştete se i-ţeau ici-colo din puţinul lor pământ, invadat de sălcii şi arini. Mă strecuram grăbit prin hăţişul verde a cărui încâlcitură, străbătută de cărări înguste, adăpostea labirinturi umbroase şi ieşiri la apă - purtând doar grija undiţei, înfiorat de gândul prăzii. Căci, înainte de a înţelege rostul căşiţelor, descoperisem - de data asta cuvântul e potrivit - că în întunecatele cotloane de la picioarele acestora - acolo unde adâncurile deveneau verzui, enigmatice şi uşor ameninţătoare - locuiau păstrăvii cei mari.
Zilnic, pe atunci, mai puţin duminica, pe albia Sebeşului "venea lacul": o viitură pornită din lacurile de acumulare Tău şi Oaşa, purtând spre şesuri, în năvală de neoprit, trunchiurile albe ale molizilor din munte. Căşiţele, aflate în locurile ce primeau puhoiul de apă şi lemn, ţineau piept asaltului. Ca nişte berbeci în porţi de cetate, buştenii plăviilor loveau sonor în masivele trupuri de bârne, bolovani şi pământ, "armate" cu rădăcini. Apărând malul, îndărătnic, lemnul ţinea piept apelor în mişcare. Era spectacolul care îmi desluşise, pe încetul, rostul căşiţelor. Cele despre care bătrânii din sat spuneau că fuseseră făcute demult, de părinţii lor. Iar pe tăria lor, deşi batrână, umblam eu.
Ca şi oamenii de demult, pe nesimţite, căşiţele râurilor româneşti au dispărut din peisaj. Pare-se, fără drept de apel. Era de aşeptat: cu viaţă de un secol, ele s-ar fi dovedit prea durabile pentru timpul modern. Sigure, ieftine şi uşor de confecţionat din resurse locale, căşiţele nu puteau constitui o afacere. În locul lor, ca o plagă, au invadat gabioanele: acele urâte construcţii din sârmă-ochiuri şi piatră concasată. Sluţind peisajul şi devenind în scurt timp şi scârboase expoziţii de deşeuri. Şi, tot în scurt timp, distrugându-se. O perpetuă afacere pe bani publici, pentru firme clientelare, cum este VEGA '93 srl din Galaţi, de pildă. În vara trecută, bătând Scandinavia până dincolo de Cercul Polar de Nord, mi-am reîntâlnit vechile prietene: căşiţele. Presărate de-a lungul întregii peninsule dacă malul o cere, ca o dovadă a înţelepciunii ce îmbină frumosul cu utilul şi cu sănătatea naturii. Iar râurile astfel stăpânite nu erau doar nişte amărâte de pâraie (umflate de vreo ploaie), ci adevărate fluvii montane. Quod erat demonstrandum.
Citește pe Antena3.ro
