Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cu întregul său ciclu "La lilieci", Sorescu se aşază confortabil în galeria marilor scriitori ai tragediei ţărăneşti: Marin Preda, Ştefan Bănulescu, Fănuş Neagu, Nicolae Velea, Ion Lăncrănjan, Dinu Săraru. Pe alt versant se află singularul mare poet Ion Gheorghe, căruia, la un congres al scriitorilor, un activist i-a dat în cap cu cartea de versuri abia scoasă de Ion Gheorghe, "Căile pământului", să înveţe şi el că ţăranii sunt veseli, sunt colectivişti, sunt fericiţi, nu aşa închisnovaţi, tragici şi iubitori de pământ, cum îi făcuse Ion Gheorghe.
Dar Sorescu are, şi în "La lilieci", acelaşi stil al semidistanţei şi al semiimplicării cu care şi-a impus pecetea în cultura naţională. Unii au considerat acest stil o şmecherie oltenească. Alţii au numit-o haină de împrumut, luată de la marii cinici. În fond, Sorescu este propriul său stil.
Fără îndoială că toată comedia umană, între hohotul de râs, hohotul de spaimă şi hohotul de plâns al lumii ţărăneşti-olteneşti, a apărut în mintea poetului oltean, ajuns în mijlocul Statelor Unite ale Americii, din dragoste, din nesomn, din obsesie. Numai că Sorescu nu-şi dă voie să fie sincer până la capăt. El e disimulat şi vrea să pară distant. Şi reuşeşte cel mai adesea. El e ca ţăranul Moromete, care nu intră cu totul în nici un dialog, ci tatonează, să nu-l înghită vreo copcă în gheaţa lumii de dinaintea privirii lui.
***
Fusesem scriitorul român care propusese directorului International Writing Program, Paul Engle, ca, după anul meu şi al lui Aurel Dragoş Munteanu la Universitatea din Iowa City, invitaţii să fie Ştefan Bănulescu şi Marin Sorescu. În valurile vieţii şi, mai ales, ale vieţii literare, corespondenţa dintre noi s-a pierdut. Pe postul de salvatoare a culturii, cu suspiciune, discreţie şi rigoare, Securitatea Română avusese grijă să păstreze copiile acestor scrisori (înainte ca ele să ajungă la mine), dacă nu, pe unele reuşise să mi le ia cu totul. Restitui (în Anexele 8 şi 9 ale acestei lucrări), din "Dosarul Titanul", dedicat celui care am fost, câteva scrisori, trimise mie de Ştefan Bănulescu şi Marin Sorescu. Doamne, apără-le amintirea!
***
Atunci, au început "Liliecii". Poate că ar fi de remarcat, peste toate calităţile monografice, psihologice, dramaturgice ale acestor pagini din "La lilieci", dedicate ţăranului arhetipal din mijlocul Olteniei, metafizica încărcată, ca un cer de vară, de toate luminile şi umbrele posibile. Ţăranii lui Sorescu devin universali prin metafizică, aşa cum, la săparea unei fântâni, fântânarului nu-i lipseşte, ci-i prisoseşte senzaţia că pleacă în cer, prin reflexul pe care apa îl dă cerului.
O dată cu această experienţă literară, postura de om universal pe care, prin proza noastră realistă, o atinsese ţăranul român îi revine în proprietate. Sigur, comedia ţărănească este una şi de limbaj, iar partea aceasta a operei lui Sorescu pare a fi însuşirea de către el a condiţiei particulare româneşti, în schimbul generozităţii cu care celeilalte poezii, de până "La lilieci" a lui Sorescu, i-a fost oferită universalitatea.
Nimeni n-a adus, cu atâta vigoare şi prospeţime, în scena publică, graiul şi satul oltenesc, aşa cum a făcut-o Sorescu. Eroii lui Sorescu sunt la fel de bogaţi sufleteşte şi la fel de posedaţi de propriile lor destine ca şi eroii lui Shakespeare şi ai lui Dostoievski. Şi în cimitir, şi în bătătură, în faţa autorităţilor şi în faţa cerului, ţăranii olteni au harul ireductibil al cuvântului care fixează şi vocaţia cuvântului care ascunde şi apără. E a lor bucuria de-a se afla într-un permanent spectacol al oralităţii care dezleagă de blestem. Sorescu îi ia în serios şi-i salvează de derizoriu pe eroii săi. Ce spun ei contează.
Unul dintre fraţii lui Sorescu, George, mărturiseşte că, la un moment dat, de acolo, din America, Sorescu o ruga pe maică-sa să-i povestească în detaliu un anumit episod de viaţă, cu toate personajele lui, aşa cum au fost ele. Eugen Simion crede că pe Sorescu l-a influenţat, l-a pornit să scrie "La lilieci" întâlnirea cu poezia reconstrucţiei lumii ţărăneşti a lui Edgar Lee Masters. Nu pot pune mâna în foc, în nici un caz, că nu e aşa. Sorescu avea un astfel de metabolism liric, nu numai în cazul lui Masters, ci şi în cazul unor poeţi mai apropiaţi. Resorturile lui lirice se declanşau din te miri ce. Îmi recunosc şi eu unele versuri, care au declanşat poeme soresciene, aşa cum şi mie mi s-au înroşit filamentele, în contactul cu versuri sau vorbe de duh sau aforisme ale altora, uneori şi ale lui Sorescu.
Esenţială este însă bogăţia de imagini a lumii către care îşi întoarce Sorescu privirea lăuntrică. Sorescu a traversat oceanul cu umbrele liliecilor în creier. Dacă "Spoon River Anthology" se izbea de capul vreunui nătâng, epopeea ţărănească "La lilieci" nu apărea niciodată.
(Va urma)
Citește pe Antena3.ro
