Goana după Alaska

Dacă nu ar fi existat Acordul din 1867, prin care Alaska a fost cedată SUA, probabil că minunata mea călătorie în ţinutul "goanei după aur" ar fi fost doar o simplă călătorie într-un ţinut alb al fostei URSS...

Nu poţi păşi pe "pământul glaciar al făgăduinţei" oricum. Mă refer la faptul că nu te poţi limita, în visele tale înainte de călătorie, numai la fotografii frumoase, sănii, eschimoşi şi altele. Înainte de a mă îmbarca şi de a ajunge în Anchorage - cel mai mare oraş, totodată capitala culturală a Alaskăi -, memoria mea nu putea ignora istoria. Oglindită în documente şi fotografii vechi de excepţie sau chiar în bârfe pe care tot ea, istoria, desigur că nu le putea rata. Şi apropo de bârfe, se spune că la Moscova mai circulă şi acum o anecdotă de genul "păcat că ţarul nu a vândut şi Siberia americanilor!"... La meci egal, în SUA mai circulă şi acum următoarea zicală: "Dacă Alaska n-ar fi fost vândută SUA, eschimoşii ar fi băut şi acum votcă!".

SEMNE
Mulţi sunt cei care susţin că Alaska ar fi "buricul pământului", locul unde se află ţinuturile hiperboreale, iar cel care le posedă se poate considera stăpânul lumii. E drept că acolo, în momentul în care te simţi înconjurat de ireala linişte a gheţarilor, într-adevăr te simţi stăpânul lumii. Dar despre această linişte a gheţarilor vom vorbi mai încolo. Deocamdată, recunosc că încă înainte de îmbarcare o întrebare nu îmi dădea pace: totuşi, ce a determinat Rusia să vândă Alaska? Nu are sens să ne pierdem în istoria încâlcită a Americii ruse. Dar... călătorii ruşi Mihail Gvozdev şi Ivan Fiodorov ancorau în 1732 în Alaska. În 1784, negustorul rus Grigori Selihov "înfiinţa" primele aşezări ruseşti în Insula Kodiak, unde, peste 15 ani, a fondat Compania ruso-americană, obţinând pentru ea monopolul de a administra întregul teritoriu al Alaskăi şi Insulelor Aleutine.

Împăratul Pavel I a acordat companiei exclusivitatea dreptului privind vânătoarea de animale cu blană, comerţul şi navigaţia maritimă în nordul Oceanului Pacific. Compania avea să devină un fel de stat în stat, construind şi o capitală, la Novoarhanghelsk (Sitka). Iată ce avea să scrie Selihov într-o depeşă trimisă la Petersburg: "M-am străduit să las cât mai multe semne aici, unde s-ar putea crea colonii ruse, întru ştiinţa celorlalte naţiuni care ar jindui la aceste pământuri". Iată însă că moartea lui, în 1795, punea capăt poftei Rusiei de a cuceri noi teritorii în nord.

Ironia istoriei a făcut ca primul cârmuitor al aşezărilor ruse să devină consilierul lui Selihov, un alt negustor - Aleksandr Baranov. El avea să orienteze compania spre comerţul cu blănuri. Descurcăreţul Baranov avea să realizeze în aproximativ 28 de ani venituri de peste 16 milioane de ruble, "pe seama" blănurilor de castor de Alaska, vulpe polară şi lutru. Preocupat de lucruri blănoase şi bănoase, Baranov a ignorat ceva esenţial: zăcămintele de cărbune şi aur! De fapt, autorităţile ţariste nu prea mai erau interesate de soarta coloniei, montaţi şi de faptul că nu prea se înghesuia lumea să se stabilească "pe gheţuri". Nici măcar ruşii cei mai săraci nu agreau această opţiune. Şi ce să agreeze, din moment ce poveştile care veneau dinspre Alaska spre Rusia nu sunau tocmai bine: frig, corăbii naufragiate, atacuri ale unor triburi, iar frig, absenţa femeilor...

AURUL, PETROLUL ŞI...
A trecut vremea, ruşii erau deja dispuşi să renunţe la Alaska... În 1824, Rusia încheiase un acord cu SUA, prin care navelor americane li se atribuia dreptul de a practica comerţul liber în Alaska. Practic, drumul americanilor spre ţinutul alb era deschis de ruşi, deşi, de exemplu, căpitanul Golovin avertiza Curtea Imperială Rusă într-un raport al său: "Au fost descoperite aici zăcăminte de aur!". Nici o şansă. A venit anul 1867, anul "marii afaceri Alaska". Şi aici se pare că a intervenit Gheorghe Pomuţ - românul care şi-a pus amprenta asupra istoriei diplomaţiei americane. Pe la 1866 fusese numit reprezentantul diplomatic (consul general) al Statelor Unite la Petersburg, pe lângă ţarul Rusiei (Alexandru al III-lea). Ca trimis al SUA, Pomuţ a petrecut pe malurile Nevei 12 ani, sub mandatele a trei preşedinţi americani (caz excepţional în istoria Departamentului de Stat). În "afacerea" din 30 martie 1867 se pare că Pomuţ a avut un rol însemnat. El a insistat pe "lipsa de vegetaţie, condiţiile atmosferice nefavorabile, nepopularea Alaskăi", argumente care au avut impact asupra achiziţionării ţinutului alb pe o sumă derizorie de americani.

Astfel, aurul, petrolul, celelalte zăcăminte ale subsolului s-au constituit într-o mare afacere de fapt. Fapt reţinut şi de preşedintele american U.S. Grant, care la terminarea mandatului său a ţinut să-i facă o vizită lui Pomuţ în reşedinţa sa de la malurile Nevei... O superbă poveste, pe care o vom mai depăna altădată. Acum istoria ne lasă pregătiţi pentru drum. Spre Anchorage!
(va urma)