De ani de zile se vorbeşte despre comuna Bârzava ca despre un Cernobîl al Aradului, aşa cum se zice că Suceava îl are pe al său la Crucea, Caraşul la Ciudanoviţa şI Neamţul la Grinţieş. Toate sunt urme active sau trecute ale unor mine de uraniu. În afară de cea de la Crucea, care încă mai este activă, dar se spune că e pe cale să se închidă, restul sunt închise sau în conservare. Toată lumea vorbeşte despre ele, dar nimeni nu face nimic.
Cât e mit şI adevăr? Cât e isterie în masă şI cât o imagine obiectivă? Lev Tolstoi spunea când s-a apucat să scrie "Anna Karenina" că "fericirea este la fel în toate familiile, iar nefericirea este altfel în fiecare familie". În comuna Bârzava, o "familie" arădeană de vreo 3000 de suflete, lucrurile nu par să fie aşa. Adică acolo, la Bârzava, nefericirea e cam la fel în toate casele: frica de radiaţii, şI, implicit, de cancer. Frica asta îşi are ea izvoarele în halda de steril de la o fostă mină de uraniu, de proporţii mari, un "muntişor", "muntuleţ", "deluşor", zice-ţi-i cum vreţi, care crează panică de ani buni. Mai bine zis cam de prin 1968.
În 1964, ruşii au încheiat un contract cu statul român de exploatare a unui zăcământ de uraniu din zona Bârzava. Urmare a exploatării zăcământului s-a scos la suprafaţă circa 6000 de tone de minereu cu conţinut de interes industrial. Minereul scos la suprafaţă a fost temporar depozitat pe o locaţie amenajată în apropierea gării CFR Bârzava, până în anul 1991, când la cererea Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare şI în baza autorizaţiilor de transport eliberate de CNCAN a fost transportat în totalitate la Uzina de preparare de la Feldioara. Din lucrările miniere de exploatare a mai rezultat o cantitate de aproape 20000 de tone deşeuri miniere alcătuite, aşa cum spune CNCAN "dintr-un amestec de roci sterile şI minereu uranifer cu un conţinut scăzut, care au fost depozitate în două halde amplasate la gura puţului", halde care sunt şi acum acolo, la doar 800 de metri de centrul comunei Bârzava.
SUPRAVIEŢUITORUL
Constantin Stuparu are mai puţini ani decât o arată şi e unul din cei trei supravieţuitori ai celor din Bârzava care au lucrat în mină. Vorbeşte greu, gâjâit abia perceptibil. A lucrat trei ani în mină ca vagonetar. Are silicoză şI plămânii îi sunt făcuţi "praf". "De la mină. Era o mină foarte rea, umedă. Păcătoasă rău. Iar cei care au murit, din cei care am lucrat în mină au murit din cauză de TBC sau cancer sub diverse forme". A aflat că are silicoză la mult timp după închiderea minei. "Asta nu e mină închisă. Asta e în conservare. Şi nu este nici măcar conservată cum trebuie. Când plouă, toată apa de pe haldă se scurge în pârâul Bârzava aflat la zece metri de ea. Acolo cu siguranţă mai este uraniu. Nu poate să mă contrazică nimeni".
Stuparu spune că mina s-a închis pentru că nu mai era rentabilă. Soluţia tehnică pentru una dintre halde a fost acoperirea acesteia cu material adecvat pentru reducerea emisiei de radiaţii, soluţie aplicată în anii 2005-2006. Jumătate de problemă era deci rezolvată. "S-a acoperit acolo halda? Păi iertaţi-mă, dar ştiţi cum face pisica, după ce-şi face nevoile? Râcâie cu lăbuţa. Aşa au făcut şI ăştia aici. Deci nu s-a rezolvat nimic", conchide Stuparu.
URANIU, RADIAŢII, CANCER
Bârzava, deşi se află într-o zonă liniştită de dealuri, la câţiva kilometri de castelul de la Svârşin, e ocolită de investitori şI de turişti. Nu se bagă nimeni acolo unde infrastructura scârţâie, canalizare nu există, başca toată lumea vorbeşte de uraniu, radiaţii, cancer. O ecuaţie cu trei cunoscute, şI fără vreo soluţie cunoscută. Lângă şcoală, trei femei, de cum ne văd ne întreabă cu ce rost prin sat, şI dacă am venit să facem iar măsurători. Mă uit la colegii mei, şI mă gândesc că singurele măsurători pe care am putea să le facem ar fi cele din priviri. "Aaaa, sunteţi de la ziar. Am crezut că iar au venit ăştia să măsoare radiaţiile sau ce naiba mai măsoară că nouă oricum nu ne zice nimeni nimic. Dacă-i întrebi cică "e la fel", sau e mai mică". "Ce, doamnă?". "Radiaţia. E la fel sau e mai mică.". "Mai mică decât ce?". "Naiba ştie, ei ştiu. Dar dacă sunteţi de la ziar scrieţi că ce se întâmplă aici la noi din cauza uraniului ăsta de care nu mai scăpăm e dezastru. Soţul bolnav de cancer, io bolnavă de cancer, soră-mea bolnavă de cancer. Toţi ne îmbolnăvim de cancer. Ni se îmbolnăvesc copiii, nepoţii. Media de vârstă a scăzut....la noi în comună. ŞI dacă le zici la ăştia care tot fac măsurători, zic că ne facem probleme degeaba. Păi să ia muntele ăsta de aici, şI atunci o să stăm şI liniştiţi."
COPIII STERILULUI
Pe haldele de steril de la Bârzava se joacă acum copiii. Pe malul celălălt al pârâului, fix în buza haldei, curtea unei case este transformată în fiecare după-masă drept teren de joacă pentru câţiva băieţandri. Se înfoaie în pene şi se întrec în a ne da informaţii, atunci când văd aparatul de fotografiat. Vreo doi-trei se oferă chiar să ne fie ghizi pe dealul de steril, pe care începem să-l escaladăm. Ei nu ştiu exact ce este uraniul şi la ce foloseşte el. Dar ştiu că, "în principiu" n-ar avea voie să se joace chiar pe steril pentru că e "toxic". "Dă cancer. ". "Taci, măh că nu dă nici un cancer.", îl contrazice altul "dar nu e bine, aşa mi-a zis mama". "Oops, vedeţi că e o gaură aici. A fost puţ. A şi căzut un animal acolo", mă trage altul de mânecă.
O gaură adâncă de nu i se vede fundul nici chiar dacă întunericul ar scăpăra. Habar n-am câţi metri are adâncime da' sincer, nici nu vreau să ştiu. O bătrână îmi povestise deunăzi că acolo îi căzuse scroafa, pe care nu a mai găsit nicicum. O caricatură, o "încercare" de gard, sau mai bine zis ceva care a vrut să fie gard odată, înconjoară gura puţului. Înconjoară e mult spus, căci orice vieţuitoare, fie ea bipedă sau patrupedă, poate trece foarte uşor de el ca să ajungă lângă puţ. Nici un gard mai acătării, nici un semn de avertizare de pericol. Copiii îşi cotinuă jocurile când pe haldă, când pe terenul de lângă ea. Lucrurile astea sunt deja rutină, banalitate. Unde să se joace în altă parte, când casle lor sunt fix lângă steril.
Primarul actual al comune Bârzava nu prea ştie de capul lui când vine vorba de steril. Iar dacă ştie, ştie "numai din auzite". Ar vrea să tragă la rost pe cineva pentru situaţie (de care e conştient că e grav, mai ales că e aproape de case şi la doar 10 metri de pârâu) dar nu ştie pe cine. Şi nici n-a avut timp să se ocupe în mod special de situaţia asta dificilă, pentru că nici fonduri nu există. "Vă spun sincer, nu m-am ocupat, dar trebuie să mă ocup şi de asta. N-am cerut personal măsurători în zonă la mediu, dar au făcut-o cei care au fost primari înaintea mea, şi din câte ştiu nu au primit nici un răspuns" . Dar cum rămâne cu acopeirea solidă a gurilor puţurilor şi împrejmuirea cu gard a acestora? " Păi pe cine să avertizez că e pericol? Pe localnicii care trăiesc aici şi ştiu mai multe decât mine? Pe copiii care ştiu ce e acolo?"
SOLUŢII
Potrivit avizului de mediu nr.46/14.08.2007, sarcina dezafectării şi ecologizării întregii suprafeţe care a fost afectată de extracţie este Ministerul Economiei, Direcţia Generală Resurse Minerale, SC Conversmin SA Bucureşti, cea care răspunde la nivel naţional de toate lucrările de închidere şi ecologizare a perimetrelor miniere.
Halda mică a fost încapsulată prin procedee experimentale, pe baza unui proiect de cercetare executat de Institutul de Cercetare şi Proiectare pentru Metale Rare şi Radioactive. "De regulă, pentru izoolarea deşeurilor radioactive rezultate din industria minieră se folosesc rocile argiloase", spun cei de la ICPMRR. Dar, utilizarea exclusivă a argilelor are dezavantajul de a necesita cantităţi mari de material transportat de la distanţe mari şi nu în ultimul rând, e dificil de aprovizionat.
Pe de altă parte, fiind un material natural adesea neomogen, proprietăţile fizice sunt variabile. Atunci s-a preferat un material geosintetic cu rol de stabilizare, impermeabilizare, drenare şi suport pentru revegetarea terenurilor respective. Neecologizarea sau ecologizarea incorectă ar putea favoriza dispersia materialului radioactiv de pe haldă, instabilitatea acesteia la eroziune, sau infiltrarea apelor meteorice în sol.
MEC: "FACTOR DE RISC PENTRU MEDIU ŞI POPULAŢIE"
"Singurul obiectiv din cadrul Minei Bârzava care ar constitui un posibil factor de risc asupra mediului şi a populaţiei este halda de la Puţul central, care are impact impact asupra calităţii mediului şi populaţiei din cauza amplasării lui în apropierea locuinţelor şi a terenurilor cultivate şi a faptului că există riscul ca persoane din populaţie să staţioneze pe haldă", spun cei de la Ministerul Economiei. În ceea ce priveşte însă impactul asupran reţelei hidrografice din zonă şi a pânzei freatice, aceeaşi reprezentanţi MEC spun că acesta este negativ, sătenii putând bea apă din fântâni fără probleme.
Agenţia pentru Protecţia Mediului Arad spune însă că nici apa, nici aerul, solul sau vegetaţia nu sunt afectate de radiaţii, măsurătorile de radioactivitate indicând valori normale. "În condiţiile actuale, riscul radiologic generat de haldă poate fi situat la limira superioară a riscului nesemnificativ", spune APM Arad, care acceptă însă că situaţia devine însă problematică atunci când cineva "petrece" mai multe ore zilnic pe halda de steril, aşa cum făceau copiii din casele învecinate acesteia.
Radu Trăuşan a lucrat şi el în subteran la mină. Şi e foarte sigur, la fel ca şi Constantin Stuparu, că "acolo, în adânc" mai e uraniu. "Păi n-am lucrat acolo? Nu ştiu ce a fost? Mie să nu-mi zică nimeni că aia mină închisă, pentru că nu e. Acolo sunt armături, tot....De ce n-au "puşcat-o" cum se zice? Şi e aberant să-mi spui mie, că aici în valea asta s-a ales sterilul de material?Vedeţi vreo urzică ceva pe panta asta? Nu...Ioc". Radu Trăuşan ne-a trimis şi la dispensarul din comună să ne interesăm de câţi oameni au murit de cancer în ultima perioadă. Doamna doctor ne-a cam trimis însă la plimbare, sub pretextul ca fiind sătulă de cât de mult i s-au răstălmăcit cuvintele în diferite ocazii, că subiectul "e fumat" şi că deci nu are ce să ne mai spună. Pa şi la revedere.
Urmările cu radiaţii de uraniu apar în timp. Între timp se întocmesc hârtii. Se fac măsurători. Unii spun că e factor de risc de radiaţii, alţii nu. Din Bârzava nu se mai extrage uraniu din 1968. Haldele trebuiau demult să fie acoperite în totalitate şi acolo să fie pădure. Locuitorii trăiesc în teamă pentru ei şi pentru copiii lor, iar în timp ce autorităţile numără hârtiile, ei îşi numără bolile.
Citește pe Antena3.ro