La ora când Jilava de-abia îşi revine din amorţeala nopţii, Aurel Silişteanu se pregăteşte să plece acasă. Ceasul este puţin trecut de ora 7:00 dimineaţa, dar el este prezent în puşcărie de mai bine de 12 ore. Şi de 22 de ani în Jilava.
În septembrie anul acesta poate va sărbători cei 30 de ani de muncă prin diverse închisori ca gardian. O viaţă de om, tot păzind umbrele celor certaţi cu legea. Sau poate că nu. A decis să se retragă în decembrie. Are deja inima obosită şi o îndoială uriaşă aruncată asupra acestor ultimi ani. Nu ştie încă dacă are curajul să se întrebe pentru ce şi-a amanetat timpul ăsta?
Apare la întâlnirea cu reporterul zâmbitor şi pus la patru ace. Parcă cele 12 ore petrecute în perimetrul de pază al închisorii, de noaptea trecută, nici nu ar fi existat. Oricum, programul de lucru şi mediul din închisoare l-au marcat definitiv. Pare în aparenţă mult mai bătrân decât este în realitate. Vorbeşte însă hotărât, cu tăria pe care ţi-o dau cele trei decenii petrecute zi de zi şi faţă în faţă cu ocnaşii de rând.
Ultimele zile ale lui Decembrie '89 l-au prins în ghereta de beton de la intrarea în Jilava, pe lângă care acum oamenii se strecoară încercând să intre şi să iasă. S-a trezit în acele zile cu zeci, poate sute de manifestanţi care veniseră la Jilava fluturând steaguri ciopârţite şi strigând „Libertate!". Doreau eliberarea celor arestaţi de Miliţie şi Securitate şi închişi în Fortul 13. „În '88 am lucrat pe bloc (bloc de celule - n.r.) şi după aia am fost dat în Fort. Şi am stat din '88 până în '89 în decembrie ca supraveghetor. În decembrie a plecat un coleg de serviciu, din poartă de la intrare de aici, şi cum nu avea cine să-l înlocuiască..."
Cu numai câteva zile înainte de căderea lui Ceauşescu, Fortul 13 Jilava fusese amenajat să primească „musafiri", iar când revoluţionarii apăruseră la poarta închisorii, acesta era ticsit cu peste 1.000 de oameni, înghesuiţi unii într-alţii, ca nişte cutii de carton, în celule care nu puteau suporta nici măcar jumătate din numărul lor.
Anul '86, cu trei ani înainte de Revoluţie, îl prinsese tot în postul de control al unei puşcării. Una mai sinistră decât toate celelalte. Rahova Veche, care în 1988 avea să fie dărâmată de autorităţile de atunci, iar cei închişi să fie împrăştiaţi prin centrele de detenţie din toată ţara. Închisoarea avea un poligon subteran lung de 50 de metri, care, dacă în mod normal era folosit pentru antrenament cu armament real cel puţin de două-trei ori pe lună, căpăta o cu totul altă folosinţă.
Acolo, în faţa plutoanelor de execuţie, sentinţele la moarte ale condamnaţilor erau duse la executare. Un alt motiv de reputaţie proastă era faptul că aici Securitatea Statului ţinea unul dintre beciurile sale. Aurel Silişteanu a avut, într-un fel sau altul, de-a face cu ambele. „Nu aveam cum să particip (la execuţii - n.r.), trebuia să fii de-ăsta mai cu sânge rece. Şi nu mă luau pe mine. Cei care participau erau de acolo din rândul cadrelor vechi, de-ăştia îndoctrinaţi, cum era pe vremea aia."
Ziua execuţiilor nu era cunoscută de nimeni. Nu se comunica nimic şi teoretic nimeni, în afara celor din plutonul de execuţie, nu ar fi trebuit să ştie ce se întâmplă. „Secretul" era însă cunoscut de toţi. La momentul respectiv, toţii cei închişi, chiar şi cei care erau la regim semideschis erau duşi în celule, paza era retrasă de pe întreg perimetrul închisorii, iar personalul instituţiei, indiferent de grad sau ocupaţie, avea interdicţie să se mai deplaseze prin închisoare. Doar cei din pluton erau trimişi înainte în poligon, care dădea poartă în poartă cu Secţia Specială, locul unde condamnatul era închis.
„Îl scoteau de pe Secţie şi doar îl treceau strada, că era o alee mare între astea două şi din două manevre, o manevră că îl aruncau în dubă şi o a doua pe urmă în poligon. Acolo era o sală în partea dreaptă, cu o masă şi stâlpul de execuţie, şi acolo îl împuşcau."
Ca şef de post, Aurel Silişteanu trebuia să-i primească înainte de începerea procedurilor pe birocraţii care veneau să asiste la executarea sentinţei. Trebuia apoi să verifice atât la intrare, cât şi la ieşire camionul militar care venea să preia cadavrele. Ştia chiar înainte de începerea execuţiei câţi oameni vor muri în ziua aceea. Pur şi simplu, când se urca în maşină să o verifice, număra şi cutiile de lemn. „Unii spuneau că îi duc pe ăştia executaţi la cimitirul din Jilava. Acolo era un loc pentru ei."
Fortul 13 nu mai este în prezent folosit. Locul care ar putea spune o istorie numai a lui a fost mâncat de timp şi de apa de infiltraţii. Undeva, la intrarea în complex, o pompă de apă se luptă din greu să facă faţă subsolurilor inundate. Gardianul merge în faţă deschizând drumul. Ştie ce-a ascuns fiecare uşă de aici în spatele ei, fiecare denivelare, fiecare prag care în beznă sunt invizibile. Dar el le cunoaşte rostul încă. Nălucile locului sunt tot acolo şi îi dau bună ziua.
Prima celulă de izolare a văzut-o la 21 de ani. La puşcăria Galaţi, după primul an de şcoală, pentru o lună de practică. Iar amintirea acelui loc încă îl mai face să înjure după 30 de ani în care a văzut tot ceea ce era de văzut prin închisori. Regimul extrem de restrictiv al închisorii de acolo şi brutalitatea cu care erau pedepsiţi ocnaşii deveniseră un clişeu al locului. Într-o cămăruţă de un metru pe un metru, ca aceasta de la Jilava în care stă acum şi povesteşte, un deţinut cu probleme putea fi închis chiar şi un an.
„Debaraua" de beton nu avea ferestre, mobilier sau măcar un pat. Cei care erau puşi la „păstrare" primeau mâncare o dată la trei zile şi, cum asta nu ar fi fost de ajuns, dacă încercau să facă „gălăgie", erau legaţi fedeleş de o capră de lemn pentru câteva ore, o zi.
În închisoare a început prin a-i păzi pe condamnaţi. După câţiva ani a trecut la escortarea deţinuţilor. Scoteau populaţia unui mic oraş la muncă pe zi, câte 2.000-3.000 de ocnaşi odată. În agricultură, la construirea de blocuri, la drumuri. Locul rămânea populat numai de cei care aveau de ispăşit pedepse mari de peste zece ani şi de cei scutiţi medical. Dar şi o parte din aceştia era trimisă să lucreze la atelierele din interior.
Pe o singură escortă avea 60 de deţinuţi şi 10 gardieni. Şi se întreabă, râzând acum, la care trebuia să fie mai atent: la ocnaşi, să nu-i fugă de sub nas, sau la unii subordonaţi care păreau picaţi din lună?! 16 ore petrecute pe o căldură moleşitoare sau pe un frig care îngheţa oasele bocnă, în fiecare zi pe câmpuri sau pe blocurile care trebuiau ridicate la timp. În tot acest timp, familia a trebuit să înveţe să se descurce singură. Acum la pensie, nici măcar de bani nu se poate bucura. Cineva, acolo sus, a decis că poate „câştigă" prea mult. Are în schimb din belşug amintiri din 30 de ani de puşcărie.
Toţi sub umbrela Securităţii
Cu izolarea strictă se va mai întâlni peste ani la Rahova Veche. Secţia Specială, unde erau aduşi atât condamnaţii la moarte, cât şi cei cu infracţiuni contra securităţii statului şi străinii care trebuiau să fie expulzaţi sau erau în curs de condamnare. Toţi erau sub „oblăduirea" serviciului de contrainformaţii, care deţinea controlul asupra a ceea ce se întâmpla acolo. „Nici comandantul închisorii nu avea voie să intre pe secţia aia decât cu aprobarea scrisă a ălora, deci vă daţi seama ce regim era acolo!" De izolare completă „beneficiau" şi arestaţii politici. Erau ţinuţi departe de restul deţinuţilor, fără vizite, fără ziare, fără contact cu nimeni. În schimb se puteau trezi cu vreun vecin de celulă, când ofiţerii responsabili de secţie decideau că nu pot scoate informaţii altfel decât trimiţându-şi oamenii acolo sub aparenţa unor deţinuţi.
Citește pe Antena3.ro