Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Supranumit Dumnezeu,împlinise 96 de ani în aprilie.
Slujba de înmormântare va avea loc duminică, la ora 12, la Cimitirul Belu ortodox
Întrebat de Adrian Păunescu de ce i se spunea Popescu-Dumnezeu și dacă a participat la politica ultimilor 25 de ani, cel care a creat cultul personalității lui Nicolae Ceaușescu răspunde:
În primii ani ai epocii la care vă referiți am participat la acțiunile de impunere a autonomiei Partidului Comunist Român în raporturile internaționale, de câștigare a statutului de independență a României în lagărul socialist. Începând chiar cu pregătirea Congresului al IX-lea. Și apoi cu prima vizită făcută de Ceaușescu la puțin timp după Congres, în U.R.S.S., când, în decurs de o săptămână, s-a repetat public cel puțin de o sută de ori faimoasa formulă a suveranității (de 10 până la 15 ori numai în comunicatul final), și când șeful partidului a ridicat pentru prima dată în fața lui Brejnev, invocând autoritatea lui Lenin, chestiunea tezaurului României.
Am participat la întreaga tensiune, cu adevărat dramatică, de după înăbușirea „primăverii pragheze” și protestul vehement al României împotriva invaziei în Cehoslovacia a Tratatului de la Varșovia, când ne așteptam din clipă în clipă să ni se forțeze granița, să auzim uruitul tancurilor din toate punctele cardinale și să ne mutăm sediul în tranșee sau să fim – după cum jurasem în ședința C.P.Ex. din noaptea de 21 august 1968, ca să murim decât să ne facem părtași rușinii – îmbarcați spre o destinație necunoscută.
Am participat la nenumărate tratative cu șefii marilor partide comuniste din Vest - eurocomuniștii – pentru compromiterea și abolirea centrului unic, a modelului unic, a monopolului doctrinar, inclusiv în reuniunea comunistă europeană de la Berlin, când Ceaușescu, Tito, Cardio, Berlinguer și alții i-au spus verde în față lui Brejnev că s-a terminat cu Vaticanul comunist. Am participat, la Casa Albă, în biroul lui Nixon, când Ceaușescu a transmis conducerii SUA, din partea Chinei și a Vietnamului, mesajul de oprire a carnajului absurd din Indochina, intervenție datorită căreia României i s-a atribuit, pe bună dreptate, în cancelariile vestice, un rol major la realizarea destinderii. Am participat, cât m-au dus puterile, la eforturile de ameliorare a relațiilor politice și culturale cu Ungaria. M-am străduit să schimb în bine imaginea noastră în ochii oamenilor de cultură din Vest – cu care m-am întâlnit și aici, și în țările lor –, să pun în circulație valorile spirituale ale lumii în România și cultura noastră dincolo de frontiere.
Citește pe Antena3.ro
Am participat la începutul de apropiere a lui Ceaușescu de oamenii de artă, la reevaluarea locului culturii în societate, la reconsiderarea unor sectoare ale creației intelectuale. N-am participat la elaborarea și aplicarea politicii economice, a politicii sociale, la construcția bazei tehnico-materiale, cum se spunea atunci sectoarelor legate de standardul material.
După 1976, sfera mea de participare s-a îngustat, restrângându-se la mass-media, iar din 1981, am ieșit efectiv din nucleul activ al puterii. Nu e cazul să mă ocup aici de factorii care au determinat acest proces.
Dacă am fost ideologul P.C.R.? Să vă fi auzit Ceaușescu! La ce scenă nostimă am fi putut asista! Să fim serioși, domnule Păunescu. Era Ceaușescu omul care să admită, în partidul pe care îl conducea în mod absolutist, alt ideolog decât el însuși? Eu am deținut responsabilități în sfera ideologiei, ca și mulți alții. Și dacă am ieșit mai mult în evidență, asta se explică, poate, prin faptul că mânuiam mai lejer condeiul.
Am lucrat, în prima etapă, la redactarea, în colectiv, a unor importante documente de partid și, nu contest, puneam asupra lor, mai mult sau mai puțin, amprenta „stilului” propriu. Pe atunci, Ceaușescu accepta această asociație, acest coautorat redacțional. Dacă baza conceptuală îi aparținea, în ultima instanță suprastructura, ca să zic așa, i-o adăugam, și și-o însușea. Dar asta până la jumătatea anilor ’70, când a devenit deodată circumspect, trădând bănuiala că „stilul” meu poate să-l înstrăineze de propria gândire, să-l facă, fără să vrea, prizonierul unor idei la care nu subscria. Nu mai vorbesc de încurcătura în care îl puneam, făcându-l să-și reîntâlnească vechiul spirit, frumoasele idei părăsite, stafia gândirii progresiste „depășite”. Deslușeam pe atunci, în privirea lui, neîncredere în proiectele unor documente.
Elena Ceaușescu i-a alimentat, neobosită, această suspiciune. Convins de ea că își este suficient sieși, a început să facă expuneri după notițe, ciorne și dactilograme întocmite în izolarea totală a cabinetului. Colegii știu că, cerându-mi să-i văd în formă ultimă lucrările, după prezentarea lor publică, nu o dată i-am extirpat adevărate enormități, de regulă cu tentă teoretică. Nu riposta, nesigur pe el, prefăcându-se că nu observă. Dar ei nu-i scăpau „ingerințele” mele și le exploata, pentru a-i demonstra „pericolul”. Așa se face că până la urmă a încetat acest gen de colaborare. De altfel, în ultimul deceniu, când între noi punțile fuseseră rupte, nici el nu prea s-a mai aventurat pe tărâmuri riscante.
S-a instalat într-un clișeu primitiv și autostăpânitor, într-un șablon elementar. Acela care leza amorul propriu și demnitatea ascultătorului, făcându-l să se simtă ținta unei batjocuri, victima unei înșelăciuni. În anii din urmă, s-au ținut plenare ideologice ale Comitetului Central, consfătuiri și congrese cultural-ideologice, congrese ale partidului: la unele, așa-zisul „ideolog” nu participa nici măcar ca invitat, iar, dacă era prezent de drept, nu i se rezerva decât rolul de a mobila prezidiul. Ceaușescu mă mai păstra ca pe o fotografie ștearsă a unei epoci revolute, cu care, paradoxal, în forul său intim se mai mândrea, dar de care se îndepărta implacabil și catastrofal.
Și, în sfârșit, vreți să știți de ce mi se spunea Dumnezeu. Porecla e lipsită, la origine, de orice haz și interes. În 1950, când, student fiind încă în ultimul an, începusem să lucrez ca redactor la revista „Contemporanul”, unul din colegi, poetul Alexandru Andrițoiu, a făcut o butadă în fața condicii la care ne îngrămădeam să semnăm, dimineața „Ce înseamnă asta, domnule, P. Dum? (prescurtarea din condică aparținea portarului) Dum... Dum... a! e abrevierea de la Dumnezeu!” Ce sensuri s-or fi adăugat după ani și ani nevinovatei glume inițiale? Această curiozitate nu sunt în măsură să v-o satisfac.
Mințile fertile tind să ne părăsească. O uriașă energie națională se scurge în van
Dar cât de tulburi sunt vremurile pe care le trăim în prezent? Iată cum le vedea Dumitru Popescu Dumnezeu: „Prin excelență, tranziția înseamnă purgatoriu. Expurgarea de rău, de greșeli, de păcate, de pedeapsă, un fel de treaptă a ispășirii, o flacără în care te cureți, te luminezi și te întărești. La noi, nimic din toate acestea, la noi, osândă. Oamenii trag la un car înnămolit, și nici măcar nu știu încotro să-l ducă. Trăim într-o societate dezabuzată, ne-am pierdut punctele cardinale, nu mai înaintăm în nicio direcție, doar ne afundăm în marasm și sărăcie. Poporul este obosit și blazat. Politica îi repugnă, munca și-a pierdut motivația, nu mai există niciun ideal. Mințile fertile tind să ne părăsească. O uriașă energie națională se scurge în van. De ce avem dramatica impresie că, lepădându-ne de comunism, ne-am lepădat de noi înșine? Pentru că acest sine al poporului, pe care nimeni nu știe să-l capteze, se destramă. Societatea a dobândit, neîndoielnic, mai multă libertate. Dar suferința crește când libertatea apare inutilă.
Sub compresiune, cugetele măcar clocotesc, se simt vii. Când efluviile libertății se împrăștie în vid, fără nicio urmă, și fără niciun ecou, devii mai sărac, mai puțin al tău. Al nimănui. Eliberarea totală a spiritului, slobozirea gurii, descătușarea nelimitată a acțiunii umane trebuiau să ducă la o nouă renaștere națională, la o explozie de inteligență și forță productivă. Or, noi vedem cum devenim o nație de mâna a doua. Superficială, placidă, neputincioasă. Libertatea se convertește în jaf și în crimă, nu în elevare intelectuală și socială.
(...) Oamenilor nu le mai rămâne decât să smulgă masca, să identifice realitatea, să-i dea un nume propriu. Și să ceară cârmuitorilor să o schimbe imediat - păstrând singura cucerire adevărată, libertatea opiniei. Vor binemerita de la istorie cei care vor restitui poporului român speranța pierdută. Căci pe fundul cutiei relelor, zgribulită, pitită de frică, ea există cu siguranță”.
