Aviditatea regimurilor arabe a suscitat revolta, spun experţii

Dacă irakienii s-au debarasat de Saddam Hussein cu ajutorul unei invazii americane, alte popoare arabe îşi iau destinul în mâini revoltându-se contra regimurilor din ţările lor, acuzându-le că folosesc puterea absolută pentru a gestiona treburile statului ca pe o proprietate personală, relatează AFP, citând concluziile mai multor experţi în domeniu.

Bourhane Ghalioune, director al Centrului de Studii Arabe la Sorbona, constată, de exemplu, “apariţia unei elite corupte, sprijinite de ţările occidentale” în regiunea respectivă. “Singura sa motivaţie era acumularea de bogăţii, în timp ce predecesorii lor afişau o dorinţă de a schimba vieţile celor mai defavorizaţi”, apreciază acesta.

“Unde mai pui că lideri care s-au agăţat de putere timp de 30 de ani, mai vor şi ca progeniturile lor să le urmeze la putere. Asta e o adevărată provocare pentru populaţie”, subliniază Ghalioune, profesor de sociologie politică, sirian de origine.

Îndepărtarea de la putere a preşedintelui tunisian Zine El Abidine Ben Ali, după ce s-a aflat timp de 23 de ani la putere, precum şi contestarea fără precedent cu care se confruntă preşedintele egiptean Hosni Mubarak sunt semnul “falimentului unui model care combina deschiderea sălbatică pentru comerţ cu un despotism de tip Ev Mediu”, spune acesta.

Indicele democratic stabilit de Economist Intelligence Unit (EIU) pentru 2010 arată că “Orientul Mijlociu şi Africa de Nord reprezintă regiunea cea mai represivă din lume, pentru că, din 20 de ţări, 16 pot fi calificate drept autoritare”.

Irakul, Libanul, Autoritatea Palestiniană şi Israelul sunt considerate drept “regimuri hibride”, iar toate celelalte drept “Guverne autoritare”. Toate ţările arabe se situează la mijlocul unui tabel mondial, care numără 167 de state, precizează AFP.

Pentru Ghassan Salame, profesor de ştiinţe politice la Paris, dacă lumea arabă este familiară cu tirania de la decolonizare, de 30 de ani au avut o evoluţie la limita calamităţii. “Bourguiba şi Boumedienne duceau o viaţă austeră şi nu considerau statul drept proprietatea lor”, dă el asigurări. Părintele independenţei tunisiene, Habib Bourguiba, a guvernat timp de 30 de ani, începând din 1957, iar Houari Boumediene a condus Alegeria între 1965 şi 1978. Potrivit acestui expert în lumea arabă, “începând din anii 1970, aceste regimuri politice au început să se <> la neo-liberalism, pentru ca ulterior să-l deturneze în beneficiul lor şi să stabilească o conducere coruptă, subordonându-şi părţi importante din economie”.

Revolta s-a născut din refuzul de a vedea o minoritate la putere îmbogăţindu-se, în timp ce majoritatea trăia în sărăcie, şi din confiscarea dreptului la libera expresie.

“Societăţile arabe erau gata să explodeze de ani şi ani, iar scânteia a apărut printr-o întâmplare în Tunisia, şi focul s-a extins în Egipt”, afirmă Paul Salem, director al Centrului Carnegie pentru Orientul Mijlociu, cu sediul la Beirut. “Ceea ce este remarcabil în aceste revolte, e faptul că sloganurile care au împins mii de oameni să acţioneze în Egipt şi în Tunisia sunt drepturile omuolui şi ale cetăţeanului, democraţia socială şi justiţia economică. Este un program democratic şi neideologic”, subliniază acesta.

După ce că este extrem de greu să se evalueze bogăţiile tuturor acestor lideri, a mai apărut şi problema republicilor dinastice. Bashar al-Assad, de exemplu, l-a înlocuit pe tatăl său, decedat, Hafez, la conducerea Siriei în 2000, Hosni Mubarak doreşte să-i transmită puterea fiului său, Gamal, iar liderul libian, Muamar Ghaddafi, are aceleaşi intenţii, remarcă AFP. “În aceşti ultimi 30 de ani, singura opoziţie adevărată faţă de aceste regimuri autoritare a fost mişcarea islamică, dar, de fapt, revoltele populare din Egipt şi Tunisia au reuşit în câteva săptămâni ceea ce partidele islamiste au eşuat să facă în toate aceste decenii”, dă asigurări Salem. “Aceasta dovedeşte că democraţia are actualmente o rezonanţă mai puternică decât islamismul, naţionalismul arab sau ideile de stânga”, adaugă acesta.