Admitem astăzi că moștenirea culinară a unui popor sau a unui grup bine identificat este parte a moștenirii sale culturale și așezăm firesc gastronomia între modalitățile de construire a unei identități complexe. Atât pentru un individ, cât și pentru grupul din care face parte (înțelegând prin aceasta, deopotrivă, familia, ca și „familia lărgită”, adică poporul).
O cercetare taxonomică exhaustivă a cunoașterii gastronomice nu este posibilă în câteva pagini, dar ne vom permite să facem o trecere în revistă a principalelor „mijloace” de comunicare a unei rețete culinare (sau a unei informații gastronomice), de-a lungul istoriei – de la tradiția orală la scrieri și tipărituri și de la fresce la bloguri. E o serie pe care inaugurez, acum, cu câteva referințe la trecutul (foarte) îndepărtat, cu câteva repere de dată (foarte) recentă. În domeniul acesta al cunoașterii / culturii culinare, nu încetăm să descoperim fapte și informații uimitoare!
O „schiță” taxonomică a gastronomiei, din perspectivă culturală, civilizatoare, este mai mult decât justificată (ba, chiar, aș spune că este necesară, luând în calcul cele spuse mai sus). Să vedem, deci, care sunt posibilele răspunsuri la întrebarea: Care au fost, de-a lungul timpului, modalitățile de comunicare a informației gastronomice?
Transmiterea „prin viu grai”
Evident, cea mai veche și cea mai uzitată formă de comunicare a unei rețete – despre care putem spune că nu și-a pierdut niciodată importanța – este cea „prin viu grai”. Dintotdeauna au existat două contexte în care tehnicile de preparare a mâncărurilor au putut fi comunicate mai departe fără a fi necesară utilizarea unui suport scris: 1) atunci când acest transfer de informație s-a făcut de la părinte la copil (generalizând, este vorba despre transferul între generații); 2) atunci când acest transfer s-a realizat de la maestru la ucenic (sau, cum am zice azi, de la chef la ajutorul de bucătar).
Această modalitate de transfer a informației gastronomice – și mă refer aici atât la tehnicile de preparare, cât și la rețetele propriu-zise sau la secretele culinare – nu s-a schimbat de-a lungul mileniilor, de la omul primitiv la omul contemporan. Ceea ce s-a modificat, în timp, este complexitatea informației.
Transmiterea „prin viu grai” a informației gastronomice o regăsim, azi, și în cazul culegerii/colectării de rețete din teren, direct de la cei care sunt „depozitarii” unui tezaur tradițional de rețete. Rolul de culegători de informație gastronomică îl au, în acest caz, diferite categorii de cercetători (antropologi culinari, etnologi, istorici ai gastronomiei, dar și lingviști care cercetează terminologia culinară etc.), autori de cărți din bucătăria tradițională, specifică pentru un teritoriu sau un grup de populație ori un popor, jurnaliști specializați în presa gastronomică, realizatori de emisiuni culinare din audio-vizual.
40 de rețete mesopotamiene, pe tăblițe cu scriere cuneiformă
Când ne referim la „document scris” nu trebuie să ne gândim neapărat la texte scrise cu cerneală pe o foaie de hârtie (folosind oricare dintre alfabetele specifice lumii contemporane).
..................................