Seria de interviuri-document cu români care au împlinit 100 de ani în anul Centenarului continuă cu a cincea poveste de viaţă a unui român simplu. În episodul de astăzi, care face parte şi el din Programul Cultural ,,Bucureşti-Centenar”, derulat de Primăria Municipiului București, prin Administraţia Monumentelor și Patrimoniului Turistic, o aducem în atenţia cititorilor noştri pe doamna Steliana Bardaş.
Ajunsă la venerabila vârstă de 100 de ani, doamna Bardaş a acceptat să ne spună cum a trăit ea în toţi aceşti ani, adăugând în traista noastră de cunoştinţe un dram de înţelegere a unor evenimente pe care astăzi le privim ca pe nişte momente determinante pentru soarta românilor în ultimul secol, dar care în filmul vieţii sale s-au derulat ca nişte realităţi colocviale. Deşi a fost casnică şi a stat departe de politică, doamna Bardaş nu a uitat cum au trecut cei o sută de ani din viaţa ei, confirmând parcă dictonul care spune că adevărata frumuseţe se pipăie cu inima şi că şi pentru un om de rând trecerea timpului amestecă amintirile cu înţelepciunea, oferind o perspectivă impregnată de savoarea arhaică a trecutului nostru comun.
Născută în anul Marii Uniri, Steliana Bardaş îşi începe şirul gândurilor amintindu-şi de ziua când l-a văzut prima dată pe Regele Carol al II-lea în carne şi oase, proiectând în imaginaţia noastră atmosfera unor vremuri despre care poate am fi tentaţi să spunem că fac parte din altă lume. Dar nu este altă lume, este tot România, una pe care desele schimbări politice din ultimul secol au împiedicat-o să urmeze un traseu liniar către progres, infirmând astfel teoria potrivit căreia progresul presupune neapărat schimbare.
Născută într-o familie cu 10 copii, doamna Bardaş a avut acces la experienţele variate de viaţă ale fraţilor ei, putând fi aptă astăzi, la 100 de ani, să ne spună mai multe lucruri despre politica interbelică. De la liberali sau ţărănişti, la legionari sau mareşalul Antonescu, doamna Bardaş îşi aminteşte mai departe cum al Doilea Război Mondial a aşternut Cortina de Fier peste România şi cum ţara noastră a fost „satelizată” de sovietici. După patru decenii de comunism, Steliana Bardaş rămâne martorul viu al acestor etape istorice, având puterea să îşi manifeste decepţia faţă de comunismul rezidual postdecembrist, dar şi să-şi declare încrederea că viitorul poporului român este sub raze de soare. Deşi se considera regalistă şi acum 100 de ani, recunoaşte că l-a apreciat pe Ceauşescu mai mult decât apreciază politicienii aflaţi astăzi vremelnic la conducerea statului român. Nu uită nici de Regele Mihai, care s-a stins anul trecut, şi care a rămas în inima ei drept un exemplu greu de regăsit în prezent.
J: Când v-aţi născut şi unde?
BS: În octombrie 1918, la Pietroşiţa, judeţul Dâmboviţa.
J: Aţi fost singură la părinţi?
BS: Nu, nu. Am fost ultima din 10. Am avut şase fraţi şi trei surori.
J: Aţi făcut parte dintr-o familie numeroasă. Cum se descurcau părinţii?
BS: Da, da. Se descurcau foarte bine. Noi eram de mijloc, aşa, ca nivel social. Atunci familiile erau mari, mai ales după unire, şi statul încuraja românii să facă mai mulţi copii, pentru că aveam un teritoriu mai mare şi trebuia populat. Ne-am descurcat bine.
J: Cum a fost copilăria dumneavoastră?
BS: Frumoasă, cum e copilăria. Gândiţi-vă că, fiind cea mai mică din familie, eram mereu protejată şi nu prea mă puneau mămica şi tata la muncile din gospodărie. Părinţii mei au avut grijă de noi, deşi eram 10 copii. Tata era cizmar, mama era casnică, lucra la război. Îmi amintesc că mama lucra şi pe pânză, şi făcea şi stofă de haine, şi covoare, şi cuverturi, tot felul de lucruri. A fost o perioadă în care se trăia bine în România, era o stare de spirit pozitivă, atunci, după unire. Era Ferdinand, îmi amintesc, la conducerea ţării.
J: L-aţi văzut pe Regele Ferdinand în carne şi oase?
BS: Ei, cum să-l văd? Păi, ce credeţi, nu era cum e astăzi. Ştiam de rege, că ni se spunea la şcoală, dar de văzut nu l-am văzut niciodată, nu umbla peste tot. Se ştia de Regina Maria, oamenii o iubeau pentru că venea dintr-o familie bună. Fusese prinţesă a Marii Britanii şi părinţii ei erau din case regale străine.
J: Şcoala unde aţi făcut-o şi cum au fost anii respectivi?
BS: În Pietroşiţa, am făcut 4 clase. Şi după ce le-am terminat, am făcut un curs de croşetat, şi acolo am învăţat să cos de mână, să lucrez la război. Aveam o profesoară care ne învăţa. La şcoală a fost normal, cred că la fel ca şi azi, ne trezeam de dimineaţă, mergeam la 8 la şcoală, iar la 12 plecam acasă. Îmi amintesc că făceam şi nişte cursuri de medicină, o dată pe lună, ne învăţa să facem o injecţie, una, alta. Pe vremea aia făceam parte dintre "străjeri" (n.r. - Străjerii ţării), aşa era atunci. Toate fetele între 7 şi 21 de ani şi băieţii între 7 şi 18 ani erau făcuţi străjerii lui Carol, obligatoriu.
J: De Regele Carol al II-lea ce vă amintiţi?
BS: Pe Carol l-am şi văzut, să ştiţi. A venit şi în sat la noi o dată. Îmi aduc aminte că ne-a spus primarul că vine şi să fim pregătiţi, nu-mi mai aduc aminte anul, dar pot să vă spun că a ieşit toată lumea, aveau oamenii steaguri la poartă, a fost o manifestare foarte ceremonioasă. S-a cântat şi imnul, atunci nu era "Deşteaptă-te, române!". Atunci imnul ţării era "Trăiască Regele!". Şi a apărut Carol, flancat de mulţi militari, nu puteai să ajungi în apropierea lui aşa uşor, iar noi eram toţi curioşi cum e, îl vedeam ca pe un domn, era foarte frumos îmbrăcat, aşa ca un militar, era prezentabil, autoritar şi se vedea că avea un gust pronunţat pentru decoraţii şi ceremonii.
J: A fost un rege bun?
BS: Domnule, nu ştiu să spun, nu sunt eu în măsură să apreciez. A fost cu bune şi cu rele. Noi atunci nu ne permiteam să vorbim despre el, dar ştiam că e un om inteligent şi citit. Prindea la oameni, dar avea şi slăbiciuni, şi excese, care i-au făcut rău lui şi au dăunat şi ţării. Cred că i-a plăcut "meseria de rege", dar nu ştiu dacă era principala lui grijă.
J: Cum se trăia în perioada interbelică?
BS: Se trăia foarte bine, să ştiţi. Cine muncea atunci avea, cine nu muncea cerea şi mai primea de la ceilalţi. (râde). Dar atunci puteai să te descurci foarte bine dacă erai om gospodar, nu ca astăzi, când statul îţi ia tot şi nu îţi dă nimic.
J: De Regele Mihai când aţi auzit prima oară?
BS: Îmi amintesc că eram în clasa a 3-a. Ne-a spus la şcoală de el profesoara, ne-a arătat şi o poză. Venise el la conducerea ţării. Mă rog, era mic, iar ţara era condusă de o regenţă regală, în frunte cu Patriarhul de atunci, Cristea (n.r. - Miron Cristea) parcă îi zicea. Carol renunţase la tron şi plecase din ţară şi rămăsese Mihai. Pot să vă mai spun că am mai avut un unchi, Petrică îl chema, care a fost colonel în Armata regelui.
J: V-a afectat în vreun fel criza economică mondială care a ajuns în România în ’30?
BS: Pe noi mai puţin, dar să ştiţi că de vină au fost şi oamenii politici atunci. Ei îndemnau agricultorii să ia credite de la bănci să crească agricultura românească, după care, pe la începutul lui ’30, ştiu că citea tata în ziar că a scăzut producţia, că sunt şomeri mulţi, că intraseră profesorii în grevă. Au fost mulţi care s-au sinucis pentru că luaseră credite de la bănci şi nu le mai puteau da înapoi.
J: În 1938, Carol a scos din legalitate partidele politice şi a instaurat dictatura regală...
BS: Da, ştiu că atunci era în creştere Garda de Fier, care voia să bage ţara în alianţă cu Germania lui Hitler, şi partidele democratice erau derutate, şi pe fondul ăsta, Carol a schimbat Constituţia veche din ’23.
J: De legionari vă mai amintiţi?
BS: Da, cum să nu! Am avut şi un cumnat care îl admira pe Codreanu. Casa lui din Pietrişiţa era sediul legionarilor din sat. Îmi aduc aminte că ei erau în anii ’30 foarte populari. Ştiu că se strângeau în cuiburi, şi când erau inundaţii sau vreo calamitate, ei se duceau şi făceau muncă voluntară, îi ajutau pe ţărani. Aşa şi-au câştigat renumele atunci. Îmi aduc aminte că şi în sat la noi au fost mai mulţi, după nişte ploi mai puternice, s-a surpat un pod şi se făceau înscrieri de voluntari care să pună mâna să ajute la repararea podului. Cei mai mulţi voluntari care s-au înscris erau legionari. Să ştiţi că se făceau multe lucruri bune cu legionarii.
J: De liberali, ţărănişti ce vă aduceţi aminte?
BS: Am avut un frate ţărănist. Gică îl chema, era cel mai mare, a fost primar în sat la noi şi să ştiţi că îl aprecia lumea foarte mult, că era corect şi ţinea cu ţăranii. Dar am avut şi un frate liberal, nenea Iancu îi ziceam eu, că era mai mare. El era notar de profesie şi ştiu că el era cu boierii, lucra la curtea boierului Grigorescu.
J: Cum au fost alegerile din 1937?
BS: Ştiu că au fost organizate iarna. Au câştigat liberalii, parcă, şi obţinuseră multe voturi şi legionarii. Era foarte multă pasiune în oameni înainte de vot. Erau foarte multe afişe lipite de liberali, de ţărănişti. Şi se mai certau când dădeau unii de alţii. Îmi aduc aminte că i-am văzut pe doi care s-au luat la bătaie tot aşa, că unul era liberal, şi altul ţărănist. Dar nu v-am spus, pe vremea aia votau doar bărbaţii. Până în ’47, femeile nu au avut drept de vot.
J: Pe soţul dumneavoastră când l-aţi cunoscut?
BS: Una dintre surorile mele avea o cabană la Plaiul Mircii şi acolo l-am cunoscut, aveam vreo 22 de ani, în ’40. El era jandarm, la vânătorii de munte, supraveghea zona de munte şi venea şi pe acolo, şi aşa ne-am cunoscut. Eu mă duceam săptămânal de la cabana surorii mele până la o biserică de pe munte, aflată la 7 kilometri distanţă, şi într-unul dintre drumurile astea am dat nas în nas cu el. El era cu Averescu, care avea Partidul Poporului, altul, nu ăsta al lui Dan Diaconescu (râde).
J: În 1940, România cedează teritorii, în urma pactului Ribbentrop-Molotov.
BS: Da, îmi amintesc. Era jale în ţară şi oamenii erau derutaţi. Nu înţelegeam de ce am renunţat la pământul românesc fără să tragem un foc de armă. Ştiu că soţul meu era foarte decepţionat. Îmi spunea că se gândeşte la românii care au rămas acolo, peste care au venit ungurii sau ruşii. Că armata nu îi mai apăra şi sunt lăsaţi în voia sorţii.
J: Ce aţi făcut în perioada războiului?
BS: Soţul meu a fost pe front. A luptat din ’42, până în ’45. După întoarcerea armelor, a luptat contra germanilor şi a mers până în Munţii Tatra, din Cehoslovacia de atunci.
J: De mareşalul Antonescu ce vă amintiţi?
BS: Soţul meu l-a admirat foarte mult pe Antonescu. Şi chiar şi mai târziu, după război, când cei mai mulţi oameni se fereau să vorbească despre mareşal, soţul meu era cu gura mare şi spunea că Antonescu a fost un om foarte demn, care a murit respectabil şi nu a vrut să le facă jocurile ruşilor. Avea dreptate, să ştiţi, degeaba îl judecă alţii acum. Antonescu nu avea ce să facă, el a intrat în război să ne luăm înapoi Basarabia, şi bine a făcut. După asta, ce s-a întâmplat, nu ştiu dacă a depins de el.
J: Cum a fost după ce au venit comuniştii la putere?
BS: Păi, să vă spun: eu cu soţul meu ne cumpăraserăm un pământ, pe care primarul l-a naţionalizat în ’52. Atunci, soţul meu, împreună cu alţi muncitori care îşi cumpăraseră pământ în zona respectivă au făcut un memoriu la Gheorghiu-Dej. Şi atunci Dej ne-a restituit pământul. Eu una, să vă spun, nu am avut o părere rea despre Dej din această pricină.
J: După război a fost o perioadă dificilă pentru economia ţării...
BS: Da, a fost. A fost foamete în ’46. De fapt, în vara lui ’45 şi în vara lui ’46 a fost secetă. Au fost nişte călduri greu de suportat şi recolta a fost distrusă. Au murit oameni, cei care erau din categorii mai sărace nu aveau ce face, au murit de foame. În plus, România plătea şi despăgubiri de război, şi era şi Armata Roşie aici.
J: Cu ruşii aţi avut probleme?
BS: La noi în sat nu au prea venit, dar ne era frică. Auzisem că vorbea lumea, că în alte locuri au împuşcat oameni, furau din gospodării şi chiar violau femei. Mi-a povestit sora mea de la Plaiul Mircii că a văzut cum au intrat nişte ruşi în casă la o vecină de a ei şi au încercat să o batjocorească, şi femeia a început să plângă, să o lase în pace. Aşa a fost în primii ani după război, apoi, după ce a murit Stalin, s-au mai relaxat lucrurile şi la noi, şi au început şi ei să plece.
J: Cu ce v-aţi ocupat după război?
BS: Eu nu am lucrat, să vă spun drept. Eu am fost casnică, n-am avut serviciu şi pentru că soţul meu era foarte omenos şi cu nasul pe sus (râde). Soţul meu, după război, a ajuns instalator. El avea o echipă de muncitori pe care o conducea şi se descurca bine, credeţi-mă. Avea clienţi şi câştiga bine. Ne-am descurcat.
J: Cum a fost cu Ceauşescu?
BS: Eu am ţinut la Ceauşescu, să vă spun sincer. Eu l-am apreciat pentru că era foarte econom. A fost mai greu o perioadă, în anii ’80, dar el strânsese cureaua cu un rost, voia să plătească datoriile ţării. Dar vedeţi astăzi că s-a ales praful de ce a economisit el. Şi s-au făcut multe în vremea lui, locuinţe pentru oameni, aveam industrie, a fost un om calculat.
J: În Bucureşti când aţi venit?
BS: În ’62. M-am mutat la una dintre cele două fete ale mele şi am ajutat-o cu creşterea copiilor. Dar, să vă spun sincer, nu prea îmi place oraşul. E foarte mare agitaţie astăzi. Atunci era mai liniştit şi lumea mai civilizată, era curăţenie pe străzi.
J: Când aţi cumpărat primul televizor?
BS: După ce a venit Ceuşescu la conducerea ţării, în 1965. Văzusem prima dată un televizor, prin ’63 sau ’62, nu mai ţin minte. Dar prima dată când am avut în casă a fost în ’65, când a cumpărat fata mea unul. Se dădeau greu, aşteptai luni bune, după ce depuneai banii.
J: În 1969, Neil Armstrong devine primul om care păşeşte pe lună. Cum aţi trăit momentul?
BS: La vremea aia noi nu ştiam, că nu se zicea în ţară. American au fost ăştia, nu? Ştiu că şi ruşii s-au dus în spaţiu. Dar noi nu eram la curent, de ce să vă mint?!
J: Unde eraţi la cutremurul din 1977?
BS: A fost în martie, dacă îmi aduc aminte bine. Ştiu că era nouă şi jumătate seara . Eram la masă cu familia fetei mele şi dintr-o dată a început să se zguduie blocul. Am fost foarte speriaţi, se auzea un zgomot, aşa ca un vuiet lung. Din fericire, blocul nostru a rezistat, dar nu vă spun ce era în oraş, nenorocire. Mormane de cărămizi şi ziduri căzute, oameni care căutau supravieţuitori alături de pompieri. Îmi e şi groază să îmi aduc aminte. Toma Caragiu a murit atunci.
J: În 1989, cade regimul comunist şi ţara reintră pe drumul democraţiei...
BS: Aşa e, dar e bine? Vă întreb, pentru că l-au dat jos pe Ceauşescu cei care voiau să fure în locul lui. Ceauşescu nu a strâns avere, eu aşa cred. A rămas toată viaţa lui un om modest. Ăia din eşalonul doi l-au dat jos şi au pus mâna pe resursele ţării. Pe vremea lui Ceauşescu puteai să-ţi faci o viaţă, acum mai poţi?
J: Cu cine aţi votat după ’90?
BS: Am votat mereu cu liberalii, să vă spun drept. Deşi nu prea mai sunt nici ei ce erau înainte de război. Acum nu mai urmăresc politica deloc însă. Oricum, să vă spun drept, eu rămân regalistă. (râde)
J: Cum vedeţi viitorul ţării?
BS: Bine, îl văd bine. A mai trecut ţara prin vremuri grele şi oamenii s-au descurcat. Problema a fost mereu cu cei care s-au aflat la conducerea ţării. A murit regele în iarnă. Aţi văzut câţi oameni s-au dus să depună flori? A fost iubit de popor, pentru că a fost un om drept şi un exemplu.
Soţul meu a fost pe front. A luptat din ’42, până în ’45. După întoarcerea armelor, a luptat contra germanilor şi a mers până în Munţii Tatra, din Cehoslovacia de atunci.
Îmi amintesc că eram în clasa a 3-a când am auzit de Regele Mihai. Ne-a spus la şcoală de el profesoara, ne-a arătat şi o poză. Venise el la conducerea ţării. Mă rog, era mic, şi ţara era condusă de o regenţă regală, în frunte cu Patriarhul de atunci, Cristea (n.r. - Miron Cristea) parcă îi zicea. Carol renunţase la tron şi plecase din ţară şi rămăsese Mihai.