În vârstă de 78 de ani, colegul nostru Florin Condurățeanu - Ţuţu, aşa cum îi spuneau toţi cei care îl cunoşteau, ne-a părăsit luni seară, chiar de Ziua Ziaristului Român, în urma unui stop cardio-respirator. Sicriul cu trupul neînsuflețit a fost depus, ieri, la Casa Presei, în Sala de Marmură. Înmormântarea va avea loc joi, la Cimitirul Bellu.
Ultimul telefon din redacție
N-am să spun cum m-a ajutat atunci când aveam mai mare nevoie, dar eram prea speriată să mă adun, pentru că asta a făcut cu toată lumea. Am să spun doar că am avut privilegiul de a-i asculta ultimele povestiri, poate pentru că, în ultimul an, eu am fost legătura dintre Țuțu și folderul redacției Jurnalul. Era singur în redacție și m-a sunat de două ori, ultima dată pe la 16.15, înainte să plece spre casă, să se asigure că am primit editorialele pe care mi le trimisese pe e-mail, așa cum făcea de fiecare dată. Au fost, probabil, ultimele 20 de minute de povești spuse de Florin Condurățeanu, așa cum numai el știa să o facă: zemoase, pentru că-i displăceau atât de tare „cuvintele-iască”, cu sare, piper și... ceva în plus. Era nostalgic, mai mult decât altă dată. Mi-a povestit cum i-a cumpărat cercei „Zarazei”, și-a amintit de foștii colegi, de întâmplări de acum 25-30 de ani, din vechea redacție de la Jurnalul Național, care au prins viață de parcă s-ar fi petrecut ieri. Am descărcat cele două editoriale în timp ce Țuțu trăgea, parcă, o linie: „Toată viața mi-au plăcut femeile frumoase, dar n-am avut noroc!”. În ultimele cuvinte pe care le-a așternut pe tastatură, Țuțu se întreba ce este în sufletul unui chirurg de la oncologie, care, în fiecare zi, se întâlnește „cu suferinţa, necunoscutul zilei de mâine, cu disperarea și vaietul”... Obișnuia să îmi spună: „Catifeluță, să nu uiți ce îți spun eu!”. Nu uit, domnule Condurățeanu!
Monica Cosac, editor Jurnalul
A căzut ca un brad, de Ziua Ziaristului
E greu să scriu despre Florin Condurățeanu folosind verbul la timpul trecut. Luni la prânz își trimitea editorialul zilnic pentru a fi paginat. Vestea rea a căzut ca un trăsnet. Adi Ursu, de care mă despărțisem doar de câteva ore de la festivitățile care marcau Ziua Ziaristului, mi-a telefonat spunându-mi că-i „e rău lui Țuțu”. La scurt timp, ce era „rău” a devenit ireparabil. Colegul meu de breaslă, de a cărui prietenie eram mândru să o declar ca un certificat de calitate morală și profesională, mă pupa pe suflet din înaltul cerului. A căzut ca un brad. În gândurile lui secrete cred că așa și-a dorit: să „rezolve” Marea Trecere fără să-i încurce pe cei apropiați, să nu fie o agonie lungă, greu de suferit. Cu umor negru și o mare putere de înțelegere a efemerului din pagina de cotidian, îmi spunea că va deveni și el o „știre”, dar dorea să amâne cât poate momentul de „Breaking News”. Plecarea spre mulții prieteni care deveniseră amintirile povestite cu nestemate de metafore, scoase dintr-un uriaș volum de memorii, era tratată în termeni jurnalistici - „să mă prindă după ce termin ediția”. Destinul a făcut ca Florin să devină „știre” chiar de Ziua Ziaristului, după ce ediția Jurnalului plecase spre tipografie. Așa citim ziarul de marți cu editorialul lui Florin Condurățeanu fără chenarul negru. Cu o premoniție distilată de Dumnezeu și trimisă prin senzorii misterului spre sufletul care percepea suferința oamenilor absorbind-o prin scris, ultimul lui articol care nu e postum privește moartea ca un joc absurd. Titlul este o condensare a sorții care lovește de multe ori nemeritat - „Sinucigașa beată a fost salvată, campionul – nu”. Citiți-l și veți înțelege de ce Florin Condurățeanu era atât de iubit. O mare și adâncă privire spre sufletul omului, o înțelegere superioară a fiecărei ființe umane pe care o „prindea” în formulări nepereche, cu jocuri de artificii care făceau sărbătoare și din ziua obișnuită, dădeau sens cuvintelor care luminau fraza de ziar. Inginer petrolist cu solidă carieră de proiectant de rafinării, Florin și-a părăsit postul din institut pentru a porni de pe prima treaptă, de reporter, într-o nouă meserie pentru care simțea că are vocație. Nu și-a trădat destinul, nu și-a domolit crezul până în ultima clipă a vieții. Presa românească pierde acum încă unul din reperele ei de patriotism, parcă tot mai puține.
Dan Constantin, senior editor Jurnalul
Maestrul a părăsit redacția
Veteranii Jurnalului Național îi spuneau Țuțu, dar eu nu am putut să îi spun altfel decât Maestre. De la înființarea acestui ziar, azi este primul număr fără Florin Condurățeanu în redacție. În ultima sa zi, a scris două editoriale. M-a sunat când lucra la ele: Andulică, ai și pentru joi. Nu m-am gândit că-i ascult ultima dorință. Majoritatea îl știu de la televizor. Era la fel și în realitate: vorbea unui singur om cu aceeași pasiune cu care hipnotiza un milion de telespectatori. Avea uluitoarea capacitate de a crea emoție cu o voce de tunet. Și primul emoționat era el. Ne citea poeziile marelui său mentor Adrian Păunescu și ne trezeam cu ochii în lacrimi. Mulți plâng la filme, dar Florin Condurățeanu te făcea să plângi povestindu-ți filmul. Plângea și el. Ultima dată mi-a povestit un reportaj pe care îl scrisese în Flacăra. O primăriță care bătea toată ziua drumurile comunei, într-o mână cu hățurile șaretei și în cealaltă cu o carte. A ținut-o minte și a vizitat-o după ani și ani. A găsit-o la școală și bineînțeles a făcut-o să plângă de emoție. Iubea toți oamenii și pe fiecare în parte. Voia să le facă bucurii. El nu îți spunea vorbe bune, el te lăsa cu gura căscată vorbind despre tine. Dădea oamenilor nume de adjective. Pe cel mai prețios îl păstrase pentru nepoțica lui. Îi spunea Superba. Florin Condurățeanu era de meserie salvator. I-am spus că e un SMURD, doar că n-are mașinile alea roșii. Când râdea, se zguduia Casa Scânteii. Într-o lume care fuge de muncă, el fugea de concedii. Dacă reușeau să-l târască în vacanță, stătea cu urechile ciulite, să-i sune telefonul ca să o șteargă la București. Maestrul scria să ne rămână de folos. Când ecranul calculatorului său se umplea de fișiere, chema un coleg să le adune într-o arhivă, dar nu îi spunea așa: îi spunea Zestre. S-au adunat zeci de Zestre pe ecranul său. V-am păstrat editorialul pentru joi, Maestre.
Adrian Cercelescu, redactor-șef Jurnalul