Printre acestea este un business al Securității, dar se desfășura în casa unei persoane particulare, o vilă din zona Dorobanți-Floreasca, aproape de cartierul Primăverii al nomenclaturii comuniste și la doi pași de reședința fostului dictator Nicolae Ceaușescu.
Zona cea mai controlată și supravegheată de Securitate din toată țara. Și tocmai aici, afacerea privată a lui Dorel din strada Locotenent Aviator Șerban Petrescu a funcționat ani de zile, producând circa un milion de dolari pe lună, conform Matca.ro.
Pentru prieteni se numea Dorel, pentru alții era "domnul inginer Teodor Zamfir". Uneori se recomanda singur "colonelul Zamfir". De fapt, nu era nici inginer, nici prea domn, și în niciun caz colonel. Era delicvent și afacerist.
Doar că pe vremea aceea rămânea în libertate doar cu permisiunea Miliției ori Securității. Sau chiar sub tutela Securității, cum a fost cazul lui Teodor Zamfir, zis Dorel. În vila sa, evaluată la peste un milion de lei atunci, și pe care o cumpărase "cu banii jos", funcționau neîncetat, zi și noapte, circa 150 de aparate videorecorder care copiau filme străine. Asta se petrecea la mansardă, în "laborator".
La demisol, Irina-Margareta Nistor devenea "vocea filmelor", lucrând de zor la traducerea/dublarea casetelor originale, din engleză și franceză, în limba română.Cunoscută ca fenomenul casetelor video din anii 1980, când programele la televizor durau 2 ore pe zi. Astfel că oamenii încercau să evadeze de sub opresiunea comunistă ascultând Radio Europa Libeeră și urmărind filme străine pe casete video.
Securitatea era o instituție coruptă. Fenomenul casetelor video a fost, probabil, și un indicator al descompunerii regimului ceaușist.
Numai oameni verificați aveau acces la vila din Floreasca. Dorel nu trata decât cu angrosiști de încredere. Veneau din toată țara, zilnic, și cumpărau până la 100 de casete la fiecare vizită. Un pachet de 100 000 de lei avea cam 30 cm. înălțime. Nu se numărau, era pe încredere.
Prețul unei casete era de 1000–1200 de lei. Scump, dar merita. Doar de la Dorel puteai obține casete de bună calitate cu filme noi și, mai ales, dublate în românește, ceea ce era esențial pentru o distribuție de masă. Angrosiștii aveau rețele în toate marile orașe, de unde se distribuia mai departe în localitățile mai mici.
Multiplicarea casetelor continua pe plan local, se făceau copii după copii, pe diverse paliere de distribuție, însă calitatea acestora era tot mai proastă. Se vindeau oricum ca pâinea caldă, cu 300–500 de lei bucata. Avea lumea bani, pentru că nu avea pe ce să-i cheltuiască.
"La video" se mergea noaptea. În casele celor care aveau televizor color și aparat video se adunau până la 20 de persoane la un film. Era gratis pentru prieteni, altfel costa 10 lei de persoană și film. Mulți și-au făcut din asta o sursă bună de venit. O astfel de activitate presupunea și niște investiții. Un televizor color era scump și greu de procurat. Erau aduse din afară, secondhand. În țară, televizoare color s-au produs abia după 1983 și se găseau cu mare dificultate, cu liste de așteptare și cu relații, fiind și foarte scumpe, circa 18 000 de lei.
Și mai greu era cu aparatele video.Costau între 25–35 000, doar player, și 50–70 000 de lei, recorder, cele care puteau să și înregistreze, nu doar să redea. Venitul mediu anual al unui român era de circa 35 000 lei. Cu 70 000 de lei puteai să cumperi o Dacia, mașina de vis a oricărui român. Problema era că, oricât de scumpe ar fi fost aparatele video, ele nu se găseau în comerțul oficial. Statul român nu producea și nu vindea așa ceva. Tolera însă piața gri, relatează stiripesurse.ro.