Auzim adesea analiști din domeniul economic, dar și oameni de afaceri spunând că, mai ales în condiții de criză, este nevoie de majorarea cheltuielilor guvernamentale pentru resuscitarea economiei.
Ideea ar fi că, în astfel de momente, sectorul privat nu mai poate sau nu mai este dispus să își asume riscul de a investi și, deci, locul investițiilor private trebuie luat de investițiile publice.
Nu este singurul argument în acest sens.Alți teoreticieni susțin că statul ar trebui să se implice activ în economie și în alte situații, nu doar în cele de criză.
Mai precis, ar fi vorba despre acele domenii așa-numite "strategice", cum ar fi, de exemplu, energia sau infrastructura de transport, care nu ar putea fi lăsate în seama investitorilor privați și a cererii și ofertei de pe piață din două motive:
1) investitorii privați sunt mânați doar de dorința egoistă de profit și nu ar ține seama de "interesul public" în demersurile lor;
2) investitorii privați nu au suficientă "viziune strategică" pentru a planifica optim aceste proiecte, spre deosebire de funcționarii și tehnocrații guvernamentali.
Problema este, însă, că singura modalitate de a proba dacă o investiție și-a atins sau nu scopul este profitul sau pierderea pe care ea o aduce investitorului.
Dacă aduce profit înseamnă că produsul sau serviciul respectiv îi satisface pe clienți, care sunt dispuși și își permit să plătească un preț care să acopere investiția antreprenorului. În caz contrar, antreprenorul are pierderi și dă faliment.
În cazul investițiilor de stat, însă, acest calcul economic este imposibil de efectuat.
Și, deși cheltuielile de investiții efectuate din bani publici se contabilizează la PIB, practic nu se poate ști dacă investiția a fost profitabilă, pentru că eventualele pierderi sunt din capul locului "socializate".