„Ce mi-e mie drag pe lume/Doi cai negri, plini de spume/Şi-o căruţă, să răsune”. Cu ochii semiînchişi, cu inflexiuni inconfundabile în glas, Antonie Căldăraru interpretează câteva măsuri din cântecul lui de suflet. Şi-apoi adaugă, cu un zâmbet: „Ierea nişte oameni care mă iubea, chiar şi acuma mai vine să mă ia la chefuri, să le cânt, dar eu nu mai pot”.
Antonie are diabet şi a fost operat de curând. S-a urcat pe scenă, la evenimentul anual Astra Multicultural din Sibiu, doar pentru că acolo sunt profesionişti şi public care îi apreciază şi îi recunosc talentul.
Nunţile de altădată
Antonie îşi aduce aminte cu nostalgie de vremurile când era muzicant „şi cu ţambalu’, şi cu vocea” şi când, cu taraful lui Mircea Lăutaru, taică-su, era chemat la toate petrecerile, bâlciurile şi nunţile de pe Valea Oltului, de la Caracal la Islaz. „Nu făceam faţă la câte nunţi eram chemaţi. De la Paşti până la Crăciun aveam nunţi, doamnă”.
Pe atunci nunta ţinea trei zile încheiate, iar lăutarii trebuiau să acompanieze fiecare moment important al evenimentului. „O luam de sâmbătă seara şi terminam marţi de dimineaţă”, îşi aminteşte Antonie.
Sârbe şi hore
„Sâmbătă seara se făcea fedeleşu’ (petrecere la ginere acasă, n.red.), se strângea apoi lumea şi gazda punea patru feluri de mâncare – aperitiv, sarmale, ciorba şi friptura –, după aia cozonacu’ şi prăjiturile. Până la patru dimineaţa cântam”, povesteşte Antonie. „Apoi dormeam vreo două ore, se lumina, plecam cu ginerele la berberit, la pus floarea, la naşi, cu plocon. După aia mergeam la mireasă, să îi ducem rochia şi voala, după care ne duceam cu naşu’ şi cu mireasa la apă, la udat. Se făcea bradu’ miresii, venea tineretu’ la masă, după care aşteptam să mergem la biserică. Mai aveam două ore până ce ne punea să mâncăm, şi după aia dă-i cu sârbe, dă-i cu hore. Dom’le, ce le plăcea la oameni!”.
Acum, spune bătrânul, nunţile nu mai sunt cum erau. „Două, trei ore la restaurant şi gata. Iar cu pandemia asta, nu se mai ţine deloc. Nepotă-miu, care conduce tarafu’, se mai duce cu peşte, da’ nici peşte nu se mai prinde”.
La pensie
La chefurile de altădată se plătea bine, iar lăutarii nu duceau grija zilei de mâine. „Pentru o cântare la nuntă primeam zece sute de lei, da’ atunci banii ierea mai mari”, spune Antonie, şi adaugă: „Sunt la pensie, ce naiba, nu ştiu eu??”.
Pe vremea lui Ceauşescu, a mai lucrat pe şantier, la Frunzaru, sat din comuna Sprâncenata, Olt. De acolo a şi ieşit la pensie, cu 900 de lei. „E bune şi alea, că şi baba mea mai are vreo 700”, comentează el, mucalit.
Vremurile s-au stricat după revoluţie, spune lăutarul. „Înainte te lua după drum, te angaja, te duceai şi munceai – şi acu’ te dă afară. Şomaj tehnic şi câte şi mai câte.Vai de lume, vai de Dumnezeu!”
Balade da, manele ba
Îi duce cineva meseria mai departe? „Păi, mai e nepotă-miu ăsta, băiatu’ lui frate-miu, are 57 de ani şi cântă cu vioara - are formaţia lui. Şi mai e nepoata lui, o fetiţă care vine cu vocea. În rest, nu mai e nimeni. Am băiatu’ şi fata, amândoi la Bucureşti, dar niciunul nu cântă. Fiecare are doi copii, care prin Germania, prin Austria, pe la Bucureşti, sunt realizaţi cu toţii şi mă sună din ceas în ceas”.
Antonie adaugă că interpreţii lui preferaţi rămân „cei bătrâni” – Nelu Ploieşteanu, Dona Dumitru Siminică, Constantin Eftimiu. „Ăştia mi-a plăcut şi le cânt şi eu cântecile lor”.
De manele nici nu vrea să audă: „Ăla, Salam, aţi auzit cum face? Uuu-uuu, uuu-uuu”.
Antonie are un cântec preferat, pe care-l zice la cerere: „Opt ani, opt ani de chin aveam/Opt ani de suferinţă/Pentru-o crimă ce-o ispăşeam/Dar altul o comise”
Cu Taraful din Băbiciu, Antonie Căldăraru a cântat şi la emisiunea lui Mircea Dinescu, şi la cea a lui Grigore Leşe.
Taraful de la Babiciu-Am amante in sapte sate