Războiul din Siria a intrat, ieri, în al 11-lea an. Deși este acuzat de crime de război și crime împotriva umanității, președintele sirian, Bashar al-Assad, a reușit să-și salveze regimul, cu prețul distrugerii țării, datorită aliaților săi de nădejde, Rusia și Iran. După un deceniu de confruntări militare, soldate până acum cu moartea a 390.000 de oameni, se pune însă întrebarea dacă liderul de la Damasc mai conduce, în realitate, țara.
În primăvara anului 2011, retorica despre Siria era dominată în cancelariile occidentale de speculațiile în privința perioadei care se va scurge până la căderea președintelui Bashar al-Assad. Părerea generală era că înlăturarea sa este o chestiune de săptămâni, cel mult de luni, așa cum se întâmplase în cazurile omologilor lui din Tunisia și Egipt, măturați de la putere, la rândul lor, de valul de proteste care cuprinsese lumea arabă. Cu toate acestea, la un deceniu după izbucnirea primelor demonstrații împotriva sa, Assad e încă la putere într-o țară distrusă aproape în întregime, cu o economie la pământ și o populație traumatizată de un conflict fără sfârșit. Războiul din Siria a costat circa 400.000 de vieți, a dezrădăcinat milioane de oameni și a aruncat în sărăcie peste 80% din populația țării, după cum arată ONU și Observatorul Sirian pentru Drepturile Omului (OSDO). Salvat de intervențiile în forță ale aliaților săi ruși și iranieni, liderul de la Damasc a recâștigat controlul militar pe o mare suprafață din teritoriul țării, chiar dacă luptele violente și prezența jihadiștilor continuă în anumite zone. Deși e acuzat de crime de război și crime împotriva umanității, Assad, liderul de 55 de ani care a moștenit președinția la moartea tatălui său, în anul 2000, nu pare amenințat de nimeni și de nimic în apropiatele alegeri prezidențiale, programate în această vară.
Dator vândut rușilor și iranienilor
„Assad e încă la putere și nu vedem alternativele care i s-ar putea opune, în special din punctul de vedere al Occidentului. Cât despre aliații ruși și iranieni, aceștia nu au niciun motiv să-l înlocuiască. Deci, da, el a câștigat pariul de a-și menține regimul la putere”, consideră Fabrice Balanche, expert în Siria la Universitatea din Lyon, într-un interviu acordat rețelei franceze de televiziune „France 24”. „Spre deosebire de tunisianul Zine al-Abidine, egipteanul Hosni Mubarak sau colonelul libian Gaddafi, înlăturați de revoltele arabe, Bashar al-Assad a rămas la putere, obligându-și populația să plătească un preț ridicat. Putem spune că el se află sub tutela protectorilor săi ruși și iranieni. Până una, alta, el este președintele Siriei, nu Vladimir Putin!”, remarcă și Antoine Mariotti, corespondent pentru Orientul Mijlociu al „France 24” și autor al cărții „Rușinea Occidentului: În spatele scenei fiascoului sirian”, publicată recent în Franța. Ziad Majeh, profesor la Universitatea americană din Paris și coautor al cărții „În capul lui Bashar al-Assad”, crede însă că liderul de la Damasc nu mai e stăpân nici pe propriul destin, nici pe deznodământul conflictului sirian. „Chiar dacă plecarea președintelui sirian nu mai este solicitată de niciun actor extern al conflictului, iar această chestiune nu mai este o prioritate de când intervenția Rusiei a securizat regimul, Moscova și Teheranul au fost extrem de clare, transmițându-i lui Bashar al-Assad că sunt singura lui speranță de a rămâne la putere”, consideră Majed, citat de AFP.
Suveranitate limitată
Cu toate acestea, Assad pare satisfăcut cu suveranitatea sa limitată în propria țară. Președintele știe cât de mult le datorează rușilor și iranienilor. Fără sprijinul lor politic, economic și mai ales militar, Assad ar fi fost, foarte probabil, înlăturat de la putere de multă vreme. El nu are altă opțiune decât să accepte actuala situație, deoarece are nevoie de astfel de aliați pentru a-l apăra atât pe scena internațională, cât și pe plan intern, în încercarea de a recâștiga controlul asupra întregii sale țări. „Moscova și Teheranul vor stabilitatea țării și, cât timp Assad o poate asigura, actuala configurație va rămâne neschimbată, deoarece el este un pilon de susținere”, apreciază Mariotti. Puterea reală a lui Assad nu mai este însă foarte mare, în condițiile în care forțe precum Rusia, Iran, Turcia sau SUA controlează, fie direct, fie prin intermediul unor aliați de conjunctură, porțiuni vaste din Siria. Este extrem de important de observat cine controlează granițele țării, deoarece acesta este un parametru esențial pentru evaluarea suveranității naționale și stabilirea influențelor regionale. Din această perspectivă, armata siriană controlează acum direct doar 15% din granițele țării, mai exact zona ce separă Siria de Iordania, precum și o mică parte a frontierei din nordul Libanului. Tabloul pare extrem de sugestiv pentru puterea limitată de care mai dispune Assad. Dacă acesta ar fi avut de ales, cu siguranță nu ar fi lăsat controlul granițelor pe mâinile Hezbollahului libanez, susținut de Teheran, ale milițiilor șiite pro-iraniene și ale rușilor. Nici în privința spațiului aerian regimul sirian nu o duce mai bine. Damascul nu controlează nimic, din moment ce avioanele israeliene pot bombarda oricând ținte din Siria, în condițiile în care spațiul aerian ar trebui protejat de Rusia. De altfel, se pare că regimul lui Assad nu mai are multe de spus într-o țară fragmentată și ocupată de puteri străine, deoarece nu mai gestionează nimic în afara rețelei de închisori și de sistemul politic intern din teritoriile pe care le administrează. „Cam asta a rămas din suveranitatea statului sirian, din moment ce nu mai stăpânește nici propria diplomație, nici propria apărare, domenii modelate după cele ale protectorilor săi ruși și iranieni”, conchide Mariotti. „Assad este la mila lui Putin (...), care îl poate convoca oricând la Moscova”, iar rușii, la fel ca iranienii, preferă să controleze un lider slab pentru a-l face și mai dependent de sprijinul lor”, adaugă analistul.
Assad caută reabilitarea
Din moment ce și-a asigurat menținerea la putere, Assad va încerca probabil să se reabiliteze internațional. El pare însă conștient că nu va reuși acest lucru în fața Occidentului, care i-ar cere, în schimb, concesii majore în domeniul drepturilor omului și al tranziției politice, dar poate încerca să reia legăturile cu state arabe. Modelele sale politice și economice vor rămâne însă Rusia și China, sisteme totalitare de conducere care nu se încurcă în chestiuni legate de democrație.
„Moscova și Teheranul au fost extrem de clare, transmițându-i lui Bashar al-Assad că sunt singura lui speranță de a rămâne la putere.”
Ziad Majeh, profesor la Universitatea americană din Paris