Dacă din impozitul pe venit două treimi se duce la bugetele locale, hai să ne prefacem că nu ne dăm seama de lipsa de corespondență cheltuială-venit, fiindcă e stat social.
Da, dar chiar și când ne facem că n-o vedem, tot se fragilizează bugetul central în gestionarea problemelor structurale.
Mai mult, când se redistribuie o cantitate atât de mare, nici nu-ți poți permite să faci ajustări structurale. Chestiunea asta merge chiar în cealaltă direcție, a amplificării lipsei de restructurare.
Măcar s-ar putea responsabiliza decidentul pe bugetul local ca măsurile luate să genereze business nou, nu să fie unele pur sociale. Și oricum statul social e ceva convenabil, în funcție de context. Dublul standard se aplică atunci când se discută de taxe de poluare, care s-ar dori a fi încasate de la cei mai săraci. Ei sunt aceia care nu-și permit să meargă decât cu mașini non-euro, Euro 1 sau Euro 2.
În fine, când vorbim de bugetele locale e imposibil să nu ne aducem aminte de Wage-led Growth, pentru că după ce niște comune au fost declarate orașe la apelul bocancilor și noul „statut” a permis să se mărească personalul din primării, alimentat cu oamenii de încredere ai baronului ce deținea fieful, lor le-au mai crescut și salariile. Adică, Ghiță Pristanda a ajuns să fie plătit la fel de bine ca eroul de la Urgență ori omologul de la ordine publică sau circulație.
Iar aici, la nivelul salariilor din zona non-tradable majorate - cu indexul ridicat în special către administrația locală - apare o problemă. Fără a putea să fie generate sporuri de productivitate, care să se coreleze cu avansul remuneraţiilor, se erodează venitul disponibil. Paradoxal, creşterea economică a secătuit ţara!
Dacă îi alăturăm bugetarilor și pe cei din privat care mijlocesc relaţia firmelor cu statul - contabili, inspectori de resurse umane, jurişti - și îi mai punem la socoteală pe pensionari şi pe copii, e posibil să tragem concluzia că 10% din populaţie - angajaţii direct productivi, furnizorii neţi de impozite şi contribuţii - hrăneşte restul.
Ceea ce face ca românii pe care se sprijină toți ceilalți fie să încerce să se angajeze și ei la stat, fie să fugă în locurile cele mai îndepărtate ale lumii, în insulele cel mai izolate, unde e imposibil să nu dai de români, atât de neprietenos e mediul economic de la noi!
Cele spuse până acum le-am mai expus sub o formă sau alta. Ceea ce se poate adăuga e că majorarea lefurilor bugetarilor trage în sus preţul forţei de muncă slab calificate. Adică în situaţia în care creşterea remuneraţiilor determină scumpirea bunurilor de bază, asistăm nu doar la inflatarea preţului mărfurilor, ci şi al serviciilor, în contextul în care oricum numărul celor ce le prestează scade, pe seama emigraţiei.
Din câte se vede, restructurarea nu mai poate fi amânată. De unde trebuie să pornească ea? Exact din zona administrației patronate de baronii locali!
Dar acesta este, de fapt, doar vârful aisbergului. Socotelile economice ar trebui să ia în considerare în egală măsură şi să armonizeze, atât la nivel micro – administraţie locală, cât şi macro – administraţia centrală, condiţiile de funcţionare, care sunt aceleaşi pentru tot statul. Iar în contextul armonizării să fie identificate cauzele şi deci măsurile ce trebuie luate pentru a atinge acest deziderat. Din păcate asta nu prea se poate face, deoarece încercarea de potrivire e eminamente politică şi persoanele care e nevoie să facă acest lucru sunt tributare unui mod de gândi ce ne-a adus din 1990 până acum la deficite chiar şi în zonele unde am avut excedent. Cu alte cuvinte, vorbim de o nepricepere crasă originată de politic şi de instituţiile patronate de acesta.
Măreţia fenomenului politic la noi nu conteneşte să fie afirmată şi confirmată de dovezi cum ar fi absenteismul la vot şi o legislaţie electorală inadecvată ce nu dau legitimitate morală aleşilor, de nepotism şi, nu în ultimul rând, de inabilitatea de a găsi soluţii la provocările din vremurile pe care le trăim.