„Numele întemeietorului Țării Românești, reținut de istorie sub numele de Basarab I, a stârnit nu puține controverse în decursul timpului. Nume cuman? Dinastie cumană? Conducător român purtând un nume străin? Tot atâtea întrebări rămase fără răspuns.
Și nu puțini cercetători s-au încumetat să despice firul în patru, luând aminte la legendele legate de Negru Vodă și Țara de dincolo de veac, în căutarea unei cărări ce ar putea conduce la aflarea originii familiei Basarabilor”. Introducerea formulată de Gheorghiță Ciocioi e urmată de explicații impecabile: „Pe scurt: confruntat cu o invazie pecenegă, cu puțin înainte de sfârșitul celui dintâi mileniu, teritoriul românesc de la nord de Dunăre va avea parte, în curând, de o alta: cea a cumanilor”.
Vine vorba despre Cumania Neagră
În continuare: „După 1230, odată cu slăbirea relațiilor dintre micile formațiuni statale ale românilor și țaratul vlaho-bulgar (fapt datorat transformării clasei conducătoare de la Târnovo într-una ce promova doar o politică bulgărească, nemaiținând seama de interesele românilor), cumanii din nordul Mării Negre încep să-și mute centrul de greutate (după bătălia de la Kalka - 1223), în Valahia, aceasta fiind cunoscută în perioada dată sub numele de Cumania Neagră. Regii maghiari vor purta de acum și titlul de stăpânitori ai Cumaniei, o bună parte dintre turcicii veniți din Răsărit trecând la catolicism”.
Ioan (Ivanko), cel ce avea să fie numit Basarab
Și? „Într-o astfel de situație politică află, la descălecare, în jurul anului 1290, vestitul Radu Negru Voievod ținutul de la sud de Carpați. Denumirile, în administrație, erau, fără doar și poate, cumane, cu influențe sud-slave și maghiare. După 1310, conducerea noului stat (ce oscila politic între regatul maghiar și țaratul de Târnovo) este luată de Ioan (Ivanko), cel ce avea să fie numit Basarab”. Fascinant! „În fapt, «Basarab» era titlul său de conducător, păstrat din limba cumană, «Bas» tălmăcindu-se prin «conducător»/ «căpetenie» (termen aflat și astăzi, cu același sens, în kazahă și kirghiză, limbi turcice, moștenitoare ale limbii cumane), în vreme ce «(h)arab»/ «harb» au sensul de război, harbī = bellicus, hostilis. Un războinic «corect și fără compromisuri» (Orhan Kemal, 1952)”.
Un echivalent slav: voievod
Mai mult: „În scris, în limba kipcek (cumană) termenul «(h)arab»/ «harb» este întâlnit pentru prima oară într-un text din 1387 (İrşadü’l-Muluk ve’s-Selâtîn), intrat în limbile turcice, la contactul acestora cu lumea arabă, cu câteva secole mai înainte de această dată. Așadar, Basarab era un titlu, fiind vorba de un conducător militar”, a conchis antropologul Gheorghiță Ciocioi. Ultima tușă (aici): „Echivalentul acestuia este medio-bulgarul «voievod»/ «voivod» (pornind tot de la aceeași termeni: «voina» - prescurtat: «voi»)= război; «voda» (din «vodaci») = căpetenie, conducător. De altfel, titlul de conducător (militar) va fi purtat de întemeietorul Țării Românești - ce va deveni, după Posada, neatârnat - atât sub numele cuman, cât și cel slav: Ioan/ Ivanko Basarab Voievod”.
Un pașă bosniac la Vidin
Numele ne sună familiar, dar știm oare cine a fost cu adevărat Pazvante Chioru’?
Etnologul Gheorghiță Ciocioi ne-a luminat: „Este numele purtat de celebrul pașă al Vidinului, Osman Pazvantoglu (1758-1807), cel care a dorit să creeze un stat independent de sultan (a bătut chiar monedă proprie și a stabilit relații diplomatice cu câteva țări apusene)”. Un bărbat îndrăzneț! „Familia lui Pazvantoglu era de origine bosniacă. Bunicul său, Ibrahim, a făcut parte din garda de noapte a orașului Sredeț (Sofia). De aici numele de pasban/ - ce are înțelesul de străjer, paznic (în turcă, bulgară, sârba-bosniacă - pasvant/ pazaci). Pasban(t) -oğlu = fiul străjerului, al celui ce păzește”.
Bibliotecă, moschee, mormânt
În completare: „Numele de Pazvant mai este prezent și astăzi la sud de Dunăre. Ce nu se știe acolo e că la noi vestitul pașă de Vidin e numit «Pazvante Chioru’», poreclă căpătată, se pare, în urma pierderii unui ochi - într-o încăierare de la nord de Dunăre. Biblioteca, moscheea și mormântul lui Pazvante au rămas până astăzi la Vidin drept o mărturie a unor vremuri cu o altă așezare. Deloc îndepărtate. În ciuda expresiei bine cunoscute (la noi)”.
Unde se strâng vitele
Aveți habar ce înseamnă cuvântul „măldăieni”? Etnologul Gheorghiță Ciocioi, întru limpezire: „Este numele unei localități din Teleorman, astăzi contopită cu Rușii de Vede - reședință și singurul oraș al județului vreme de mai multe veacuri. Numele de Măldăieni e de origine turcică, «malda»/ «măldăi» tălmăcindu-se prin «locul (de strângere a) vitelor», sensul în turca veche fiind legat de animale, bunuri mobile luate drept pradă”.
„Măldăi”, sevă cumană
Și câteva informații indispensabile: „Cele mai vechi menționări ale termenului «măldăi» le aflăm în textele Kutadgu Bilig - 1069 și Codex Cumanicus - 1303. Cel mai probabil, în română, provine din cumană, «măldăi» fiind întâlnit însă și în tătară (pornind de la rădăcina «mal» = vite). Cum incursiunile turcilor și tătarilor în Valahia nu au fost deloc puține...”. Puteți trage singuri concluzia.
Ce rădăcini are cuvântul zglobiu?
„Cuvânt slav, zlobivŭ, prin epenteza (n.r. - fenomen fonetic constând din apariția în interiorul unui cuvânt a unui sunet nou) lui «g», a devenit în românește «zglobiu»”, a comentat, doct, antropologul Gheorghiță Ciocioi. Aprofundat? „Întâlnit în scrierile vechi sub forma zlobiv/ zglobiv, termenul dat își are originea în zlo=rău, desemnând o persoană neastâmpărată, nelalocul ei (mai ales la o petrecere), fiind folosit astăzi în mai multe limbi slave moderne cu sensul de obraznic, neascultător. La noi, «zglobiu» are legătură cu oamenii și animalele: jucăuș, sprinten”.
De unde până unde „Ghencea”
„«Ghencea» este un nume de cartier, purtat și de un cunoscut stadion («Steaua»)”. Dar să facem loc comentariilor științifice: „Ghencea este termenul românizat al numelui de Botez Ghenceo/ Ghincio, frecvent întâlnit în Bulgaria. Ghenceo este un diminutiv al lui Gheorghe. Exemplu: Ghenceo (Gheorghi) Doiciov”, a evidențiat etnologul Gheorgiță Ciocioi. Imediat: „Actualul cartier Ghencea, intrat de câteva decenii în componența orașului (anterior, satul Lupești), și-a luat numele de la biserica Ghencea (numită astfel din 1839). Cel mai probabil, cineva cu dare de mână, numit Ghencea, s-a numărat printre ctitorii de frunte ai sfântului locaș («biserica Ghencii»)”.
Preasfântul Panait
V-ați bătut capul vreodată să aflați cum ne-am ales cu numele de Panait? Antropologul Gheorghiță Ciocioi are din nou cuvântul: „«Panait» are origini grecești și este întâlnit și sub formele Panaite, Panaiot, Panaitescu - din Panaghiot/is = întrutotsfântul, preasfântul (de la numele Panaghiei, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu”.
«Basarab» era titlul său de conducător, păstrat din limba cumană, «Bas» tălmăcindu-se prin «conducător»/ «căpetenie» (termen aflat și astăzi, cu același sens, în kazahă și kirghiză, limbi turcice, moștenitoare ale limbii cumane), Gheorghiță Ciocioi, antropolog
În scris, în limba kipcek (cumană) termenul (h)arab/ harb este întâlnit pentru prima oară într-un text din 1387, fiind intrat în limbile turcice după contactul acestora cu lumea arabă”, Gheorghiță Ciocioi, antropolog
Echivalentul acestuia este medio-bulgarul «voievod»/ «voivod» (pornind tot de la aceeași termeni: «voina» - prescurtat: «voi»)= război; «voda» (din «vodaci») = căpetenie, conducător”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
Numele de Pazvant mai este prezent și astăzi la sud de Dunăre. Ce nu se știe acolo e că la noi vestitul pașă de Vidin e numit «Pazvante Chioru’»”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog