Fiu al servitoarei Maria Vișan și al sinucisului belfer Tache Căpitănescu, George era un individ greu de suportat, inclusiv în familie (soția Vera îi «pețea» partenere tinere la bătrânețe, ca să-i menajeze sănătatea fragilă!). Să facem însă loc poveștii celui mai de seamă critic literar al culturii noastre.
Personaj controversat, alunecos ușor adaptabil, cameleonic și subversiv, cel care avea să rămână în istoria culturală sub numele George Călinescu a văzut pentru prima oară lumina soarelui într-o zi dulceagă de vară (2 iulie/ 19 iunie - pe stil vechi), la Spitalul Filantropia din București. Înzestrat la naștere cu numele de fată al mamei, Vișan, și cu prenumele Gheorghe, copilul era rodul iubirii dintre Maria - olteancă iute din Dobroteasa venită în capitală pentru a-și face un rost (presta ca servitoare în familia lui Constantin Călinescu, angajat la C.F.R.) - și Tache Căpitănescu, fratele Mariei Călinescu, soția ceferistului Constantin. Țărancă neștiutoare de carte, dotată însă cu minte-brici, Maria Vișan își va încredința fiul spre adopție binevoitoarei familii Călinescu, dar nu se va despărți de odorul care-i semăna leit. În 1903, când Călineștii s-au mutat de pe Dâmbovița la Botoșani, urbea natală a capului de familie, olteanca i-a însoțit ținându-și strâns băiatul de mână. Patru ani mai târziu, prin sentința din 17 martie 1907 a Tribunalului din Iași, micuțul Gheorghe Vișan avea să fie înfiat de Constantin Călinescu cu acte în regulă.
Băiat de cor bisericesc
În toamnă însă, bunul său părinte adoptiv avea să se săvârșească din viață, lăsându-l pe ștrengarul numit acum Călinescu fără model patern și sprijin. La un deceniu distanță avea să dispară de pe scena existenței și Tache Căpitănescu, genitorul natural al viitorului literat, sinucis la București în urma unui conflict cu trupele germane de ocupație. Elevul care avea să-și semneze primele poeme și cugetări cu pseudonimul G. Călin n-a fost strălucit, în gimnaziul bucureștean, de pildă, la limba română nefiind capabil să obțină o medie mai mare de 7. La aritmetică era și mai slab: 5 cu chiu, cu vai. Era însă briliant la muzică. Micuțul George cânta în corul Bisericii „Sf. Nicolae” de pe Calea Victoriei cu atâta patos imnul Heruvic încât devotata mamă i-a plătit lecții de vioară, instrument la care va (în)cânta până-n pragul senectuții arii din Vivaldi, Mozart ori Bach. Colegii de gimnaziu și-l aminteau pe rahiticul, dar energicul Georgică drept un risipitor de energie disperat să se evidențieze: „Atunci când profesorul nu era în clasă - consemna M. I. Dragomirescu în volumul G. Călinescu. Originea și anii de formare ca elev (1969) -, Călinescu Gheorghe, care, fiind mic, stătea în banca întâi, era veșnic în picioare, cu fața spre colegi, cărora căuta să le atragă atenția, delectându-i”.
Captivat de povești cu pieile roșii
Călinescu a trecut cu greu examenul de capacitate pentru accederea la Liceul „Gheorghe Lazăr” - bolnav de malarie și astenie nervoasă, avea să-și susțină probele abia în toamna anului 1914 -, unde va urma cursurile secției moderne. Amintirile de adolescent sunt și astăzi încântătoare: „Când eram licean, căutam cu totul alte cărți decât acelea pe care le răsfoiesc azi. Îmi era până în gât de autorii din manual, de «clasici», cum se zice, Virgil mi se părea un asasin, Horațiu un pedant abstrus, dragostea Didonei pentru Aeneas mă lăsa complectamente rece, iar Phedra mă plictisea mortal. Îmi plăceau scrierile despre romani și pieile roșii, acelea cu aventuri sau cu probleme științifice”. La 14 ani, viitorul (strălucit) biograf al lui Eminescu și Creangă se dădea în vânt după Jules Verne și Alexandre Dumas. „Pentru mine, ei erau atunci geniile geniilor”. Invidiat de camarazi pentru că împușca notele, liceanul Călinescu nici măcar nu se omora cu lectura: „Eu să fi citit mult? Da’ de unde? N-am citit niciodată mai mult decât ceilalți colegi ai mei”. Cânta la vioară în orchestra școlii, sub bagheta maestrului Costescu, și mergea la teatru, sedus de efervescența unor actori precum C. Nottara, Marioara Ventura ori Iancu Brezeanu.
Razant pe lângă moarte
Refugiat la Iași în toamna anului 1916, Gheorghe Călinescu a trecut razant pe lângă moarte, după ce o mătușă, soră a părintelui adoptiv, a refuzat să-l găzduiască. Tânărul plăpând, devastat de un tifos exantematic, a fost cules de pe stradă și internat în stare gravă la spitalul Crucii Roșii de pe lângă Biserica „Sf. Sava”. Recuperat greu, a rămas o bună perioadă în spital, întreținându-se din diverse munci de birou (înregistrarea datelor pacienților internați, a decedaților etc.), pentru ca în paralel să urmeze clasa a VII-a de liceu la o instituție-internat destinată elevilor refugiați. Întors la București în 1918, Călinescu avea să se înscrie la Facultatea de Filosofie și Litere (fără examen), secția franceză, unde va audia, printre altele, cursurile lui Iorga, Pârvan, C. Rădulescu-Motru, P. P. Negulescu și Ov. Densușianu. Avea să se mențină pe linia de plutire ca bibliotecar al facultății, iar în 1920 era scutit de serviciul militar ca „unic fiu la mamă văduvă și săracă”. În același an, în decembrie, Călinescu debuta în ziarul Dimineața cu o dare de seamă despre o conferință a arhimandritului Neofit Scriban. De aici înainte, traiectoria literatului va sui, cu intermitențe abil fentate, până la fotoliul de academician.
Luat la bani mărunți
„George Călinescu - aprecia profesorul Paul Cernat - nu a ratat în aproape niciun gen literar, deși se alinta că un critic e cel care ratează în alte genuri. Nu prea s-a ilustrat, e drept, în nuvelistică («Trei nuvele» din 1949 e irelevant), iar reportajele de călătorie în U.R.S.S. și «China nouă», superior scrise, au căzut sub stigmatul realismului socialist. Putea să scrie și jurnal intim, dar n-a vrut. Fragmentele confesive sunt însă splendide, iar corespondența - de neratat”. Pe aceleași unde: „Redutabil în modernizarea vechiului, Călinescu n-a prea reușit în actualități și sincronisme. Poezia, livrescă și neoclasică, mai vizibilă decât a altor critici, excelează în piesele de atmosferă retro. Excepțional e romancierul, preferat de adversari criticului (de la Cercul Literar la optzeciști)”. „«Cartea nunții» - mai sublinia criticul literar Paul Cernat - e compusă pe «paralelele inegale» dintre anticul Daphnis și Chloe și erotica «vieții moderne» (deși savoarea e dată de bătrânele mătuși din «casa cu molii»). Roman de familie și atmosferă, «Enigma Otiliei» nu e «balzacian» decât ca experiment aplicat burgheziei românești din La Belle Époque și fantasmelor autorului. Sustras realismului socialist, «Bietul Ioanide» rămâne un mare roman intelectual, autoportret mascat și satiră universitară cu cheie, iar aparent conformistul «Scrinul negru» e o fabuloasă imagine grotescă a aristocrației decăzute din comunism”.
Care a fost secretul reușitei lui Călinescu?
„Eseistul moralist - de la Cronicile pesimistului la ale optimistului, cu acrobații ideologice de 180 de grade - e șarmant și când delirează, iar vasta publicistică, editată integral de Nicolae Mecu & Co, constituie un tezaur. Foiletonistul Călinescu, în schimb, a rămas superficial și capricios, prea labil pentru această specie «burgheză»”, sesiza Paul Cernat. Care a fost secretul reușitei criticului George Călinescu? „Abilitatea criticului – mai opina Cernat - a stat în lectura inversă a trecutului dinspre prezent, unde marea «Istorie a literaturii… » din 1941 excelează, reformulând abil proiectul lui Nicolae Iorga și «specificul național» al lui Garabet Ibrăileanu. Într-un moment dificil, marcat de ascensiunea extremei drepte și Pactul Ribbentropp-Molotov, «Istoria literaturii române de la origini până în prezent» a dat prima tablă de valori credibile pentru ansamblul literaturii române”. Mai mult: „Monografiile despre Eminescu și Creangă sunt masterpiece-uri, ca și eseul Domina bona, dar nici cărțile târzii despre Nicolae Filimon și Grigore Alexandrescu nu-s de lepădat. Pe Slavici l-a impus în contra întregii noastre critici moderniste. Călinescu a fost primul care a acreditat critic in integrum continentul postumelor și al prozei eminesciene”.
„Oportunist fricos, mason, maestru al supraviețuirii prin cultură”
Câteva tușe biografice picante au fost reliefate de criticul literar Paul Cernat: „Marcat de complexul bastardului, omul George Călinescu a fost o personalitate capricioasă, histrion-colerică, misogin megaloman cu o candoare copilăroasă, hiperatașat de cățelul său Fofează și de broasca sa țestoasă Seneca. (…) Fiul servitoarei Maria Vișan și al sinucisului belfer Tache Căpitănescu, Călinescu era un ins greu de suportat, inclusiv în familie (soția Vera îi «pețea» partenere tinere la bătrânețe, ca să-i menajeze săntatea fragilă)”. În continuare, în registru ravisant: „Modern cu bovarismul clasicității, raționalist cu bizarerii hermetico-ocultiste, ludic superior și extravagant, carlist în 1938, apoi gata să vadă în amicul Dej un nou Lorenzo de Medici, oportunist fricos, dar incontrolabil, de o versatilitate care l-a transformat, alături de Tudor Arghezi și Marin Preda, în maestru al supraviețuirii prin cultură, mason ca Ralea, Sadoveanu și Rosetti, îndepărtat din Facultate ca burghez periculos pentru tineri, dar recompensat oficial cu Institutul academic pentru specialiști, recuperat formal ca universitar spre sfârșitul vieții, când devine idolul generației ‘60, binefăcător pentru colaboratorii cu probleme la dosar, anexat, abuziv, de protocroniști spre oroarea optzeciștilor, «singurul nostru critic genial» rămâne, alături de Arghezi, cea mai spectaculară personalitate a literaturii române din secolul al XX-lea”. Amin!
Legionarii au vrut să-i ardă „Istoria...” în piața publică
De remarcat că George Călinescu a (mai) fost - potrivit considerațiilor lui Paul Cernat - elogiat, mitizat, imitat și, în egală măsură, contestat, inclusiv politic. Legionarii au vrut să-i ardă cartea de căpătâi („Istoria literaturii române de la origini până în prezent”) în piaţa publică şi să-l expulzeze. Staliniştii l-au recuperat condiţionat, eliminându-l din Universitate, cenzurându-l masiv şi oferindu-i, în schimb, intrarea în Academie, apoi în deputăţie şi şefia Institutului de Istorie literară care-i poartă numele. După 1989, noii procurori morali l-au acuzat de colaboraţionism... Pe plan intern şi pe termen lung - concluziona Cernat -, George Călinescu a câştigat însă partida, cu toate „pagubele colaterale”. Din păcate, până acum s-a dovedit neexportabil.
Despre dictatori, războaie și alți demoni
George Călinescu a sancționat delirul dictatorial într-o înțeleaptă și pilduitoare piesă de teatru, mai ales dacă ne raportăm la delirul războinic fluturat astăzi de Vladimir Putin în Ucraina. Dar să facem recurs la memoriile călinesciene, la o istorie pe care ne încăpățânăm s-o repetăm prostește: „Când în 1943 am scris «Şun. Mit mongol», apărut cu mari dificultăţi în acelaşi an, războiul stârnit de Hitler şi Mussolini, cei doi dictatori imperialişti, era în toi, iar liniile mişcătoare ale reflectoarelor şi ciorchinii de lumină de o sinistră frumuseţe ai proiectoarelor caligrafiau aproape în fiece seară cerul. Trăiam într-o învrăjbire pusă la cale de ei şi, în loc să ne bucurăm de zvelteţea schelelor, plângeam printre ruine. Atunci am meditat pe marginea multor cărți vechi vorbind despre călăuzitorii de popoare”.
Conducătorul și poporul
Ce-a înțeles Călinescu din acele lecturi? „Din toate aceste cărţi vedeam că lipseşte poporul şi că dictatorul şedea ascuns în castelul lui, privind cu ură şi bănuială pe oameni. Îmi ziceam, în vreme ce priveam întretăierea pe cer a dârelor de lumină ale reflectoarelor, că un călăuzitor de noroade ar trebui să-şi propună drept scop fericirea paşnică a celor mulţi şi că mijlocul capital de a înfăptui acest lucru este conlucrarea cu poporul însuşi. Această idee mi-a fost dezvăluită de prietenii mei progresişti în vreme ce eu citeam cărţile clasice ale Chinei. Astfel s-a închegat în mintea mea figura lui Șun”. Interpretarea lui Călinescu, deși zdravăn ancorată în balastul epocii socialiste, poate fi astăzi un reper ori poate un îndemn întru pace.
Pânza de păianjen
George Călinescu a fost - conform „socotelilor” profesorului Paul Cernat - un spirit spectaculos, nestatornic şi bizar, fascinat de monumental ca eroul său, arhitectul Ioanide, dar capabil, în acelaşi timp, să stea ore în şir pentru a-şi urmări micul păianjen cum îşi ţese pânza.
Supradimensionări și complexe
„George Călinescu - a mai punctat biograful Paul Cernat - și-a proiectat complexele personale la scara complexelor naţionale şi a încercat, în compensaţie, să impună literaturii noastre tinere o clasicitate şi o anvergură universală pe care n-o avea”.
57 de ani s-au împlinit pe 12 martie 2022 de la trecerea la cele veșnice a criticului literar George Călinescu
Formula „marii clasici”, aplicată reprezentanților de seamă ai „Junimii” - Creangă, Caragiale, Eminescu, Slavici - îi aparţine lui George Călinescu
Călinescu a fost criticul creator numărul unu al literaturii române şi singurul ei critic genial”, Paul Cernat
Primul traducător autohton al lui Giovanni Papini, George Călinescu a învățat în Italia tehnica cercetării arhivistice