Breaza, una din reședințele răsfățatelor bacante ale lui Bacchus așternute pe crupele Dealului Mare, se dezmiardă la soare clipind somnoroasă în jos, spre liniștile țârâitoare ale Bărăganului, în care spicele galbene se leagăne deja bete de rod. Aici, la limita dintre deal și câmpie, unde Prahova și Buzăul își drămuiesc grijulii avuțiile, calul și căruța au devenit o ilustrată rară. Deși ușurată bine de brațele tinere, împrăștiate ca graurii după recolte zemoase în zările globalizării, Breaza se apleacă asupra pământului ei gras, negru, calcaros cu mașinării sofisticate din care rânjesc dinți de fier și sforăie motoare germane. Muncile închinate viței-de-vie, principala miză agricolă (de subzistență), sunt duse înainte ca niște bătălii, dincolo de linia calculelor economice ori a realităților dictate de formula investiție-profit. Și asta pentru că, „ștafetate” din tată-n fiu ori din mamă în fiică, feteasca regală, rieslingul, merlotul, tămâioasa, perla și hamburgul tămâios, nu sunt lăsate să piară în marginea micii proprietăți, dar nici izbăvite să trăiască în podgorii întinse, organizate, asigurate împotriva toanelor climatice. La Breaza, ca mai peste tot în România rurală, promisiunile unei toamne bogate sunt lăsate la discreția meteorilor.
Moartea dă roată
„Ce să facem, maică, ce-am învățat de mici. Un’ să mai umblăm noi acuma, la bătrânețe? După moarte alergăm, o izgonim în fiecare zi de lângă noi. Și ea, a dracului, nu mai prididește să ne dea roată!” Tanti Cica râde știrb și-mi întinde peste gardul răscroit din mlădițe de nuci o palmă de cireșe roșii: „Ai stropit-o?”, mă țintuiește aspru întorcând un deget noduros spre perdeaua-peruzea a viei. „Îngrijește-o, mamă, că ce-a mai tras tactu’ mare pe lângă ea! Uite, dacă plouă, e musai s-o stropești din nou, altfel intră mucegaiul și nu mai alegi struguri nici să-i pui copilului pe masă”. Baba se urnește greu din unda moale a brazdei pe care tocmai ce-a întors-o cu sapa șapte zile din șapte, își potrivește basmaua-franjuri sub bărbia țepoasă și îngână cu spatele: „Mă duc să-l sun pe Neluș, să vină iute de la Buzău să-i dea măcar o mână de zeamă bordeleză, să potolească pornirile rele din vie”. La Breaza, în fața zeului Bacchus și a capriciilor lui se închină mai multe soiuri de oameni. Cei rămași acolo, când disperați ca vremurile, când efervescenți ca șampania, cu tendoane tari țâșnind din trupul lor aplecat pe sub butuci năzuroși, se înverșunează să-i stoarcă viei, vară după vară, sucurile.
Via mănâncă viața și puterea oamenilor
Cei plecați peste mări și țări ori poate doar peste coline și ape neaoșe iau cu asalt vatra copilăriei doar în vacanțe sfinte, la „cules” sau la „făcutul țuicii” de tescovină. Puțini sunt cei care vineri, sâmbătă ori duminică își amintesc de părinții și bunicii cu rădăcini de netăiat în Breaza. Îi recunoști după zâmbet, după înjurături, după blestemul matematic al lui Bacchus: „Oricum ai da-o, nu rentează să mai ții via. Mai bine pui nectarini, smochini, piersici, zmeuri, muri - muncești mai puțin și cheltuiești în limite decente. Nu ca la vie”. Bărbatul bronzat ca un tractorist, cu ceafă și brațe arămii agitate pe lângă corpul alb ca brânza, scuipă într-o parte, fentând mulțumit vântul cald ce suflă dinspre Istrița spre muritori. Bâtrâna care-l ademenește la arat, la legat și la stropit cu ciorbe gustoase trase-n leuștean crud îl strigă Neluș, iar el răspunde chemării materne scrâșnit, printre dinți: „Nu reușesc s-o fac să înțeleagă că via îi mănâncă viața și puterea, iar mie banii și timpul liber. «Cât oi trăi io, n-o scoți! Apoi, faceți ce vreți, că doar nu iau feteasca-n mormânt cu mine”» - așa-mi cântă în fiecare week-end”. Neluș tocmai a răscolit țărâna dintre rândurile de vie cu un motocultor masiv. Are mușchii umflați de efort și chipul gras, tras din seva Brezei natale, îi e scăldat în sudoare. Își potolește bătăile inimii inspirând și expirând cu nesaț aerul de seară tulburat de mierloi ce-și cheamă, în triluri înalte, alesele.
Fel și fel de socoteli
Apoi, împăcat cu socotelile adunate în gând, le aruncă dintr-o dată afară, spre mine: „Nici n-ai cules bine, că încep cheltuielile. Trebuie arată, pregătită pentru iarnă, apoi, în februarie, tăiată, cercuită. N-apuci să te odihnești un pic că-i dau lăstarii, începe roboteala cu stropitul. Anu’ trecut, când a plouat necontenit toată vara, i-am dat de opt ori cu chimicale. Altfel o pierdeam”. Neluș își trage sufletul și chiar când credeam că s-a răcorit, mă izbește-n ochi cu privirea lui neîmpăcată: „Apoi, dă-i cu legatul - și pe cine mai găsești astăzi să iei la legat, nimeni nu mai are răbdare? -, dă-i cu săpatul, dă-i iar cu stropitul, cu lăstăritul, cu retezatul … Doamne, ce blestem! Și nici măcar n-ai mângâierea că te vei umple de struguri, de must, de vin. Dă o ploaie de sus, o grindină nenorocită și ales bules!”. Mă încântă revolta lui Neluș, dar mai ales vigoarea cu care o ia de la capăt în fiecare an, biciuit de îndemnurile țaței Cica: „Hai, Neluș, mamă, hai că la toamnă facem vin bun, îl vinzi pe tot și-ți iei ce-ai de trebuință!”.
Maria Tănase cântă la ciorbă
Dar Neluș e prins iremediabil în blestemul calculelor („asmuțite de la oraș, de nevastă-sa” - crede baba Cica) tăioase ca bisturiul ce i-a despicat iarna trecută fierea maică-șii: „Lasă-mă, bre, că nu m-am îmbogățit vânzând litrul de vin cu 10 lei și țuica tare cu 15 lei. În fiecare an ies în minus, fără să mai socotesc munca, motorina, uleiul …”. Văicărelile lui Neluș se pierd peste vârfurile agățătoare ale viei ce râd parcă-n ciuda cifrelor vânturate de stăpân. Din căsuța cocoșată de soare și jerbe de Mâna Maicii Domnului, unde tanti Cica bate ouă să facă „față” la ciorba acrită cu corcodușe, răzbate până la mine timbrul inconfundabil al Mariei Tănase: „Buuun îi viiiinu’ ghiuuurrrghiuliu, dir, diri, di, da, da, diri, di, da, di, da, di, da, buuun îi viiiinu’ ghiuuurrrghiuliu, dir, diri, di, da, da, diri, di, da, dida, dida, cules toamna pi târzâu ... Mai pi brumă, mai pe-omăt, dir, diri, di, da, da, diri, di, da, di, da, di, da, mult mai beau și nu mă-mbăt, dir, diri, di, da, da, diri, di, da, di, da, di, da …
Ban la ban și păduche la păduche trage
Văicărelile lui Neluș al lu’ tanti Cica au, fără îndoială, temei. Ca să iei un om cu ziua la muncă, la vie, la Breaza, trebuie să scoți din buzunar 120 de lei. Unde mai pui că n-ar fi rău să-i dai argatului tocmit și o zeamă caldă de găină, un pilaf și-un ulcior cu vin. Bașca o țuiculiță, înainte de prânz! „Și-așa și te rogi de ei ca de Dumnezeu, mamă. Nu mai găsești în tot dealu’ rumâni să-i iei cu ziua. Mă înfior când mă gândesc că vine legatu’ peste noi! De trei-patru fimei aș avea nevoie, să termin repede, într-o zi, aci, în spatele casei. Hai că feteasca se mai înfășoară pe sârme, în sus, da’ merlotu’ și hamburgu’, puturoși, tot pe pământ se împrăștie”, mi se plânge tanti Cica.
„Chimicale” de preț
În podgoriile din Dealu Mare e vremea stropitului viei, iar „chimicalele” nu-s pentru buzunarul oricui. Pentru o punguță doldora cu prafuri concepute să elimine acarienii, de pildă, plătești la Pietroasele 30 de lei, pentru „doftorii” împotriva manei, mai dai 45 de lei, încă 20 de lei contra făinării, apoi a mucegaiului - care-i și ăsta de mai multe feluri: negru, cenușiu, violet ... Un calcul rapid, din fuga smartfonului, are forța unui pumn în ochi: pentru un an viticol aflat la mâna Cerului, micul producător din Breaza trebuie să scoată din buzunar în jur de 6.000 de lei, adunând aici doar cheltuielile indispensabile (două arături, tăiat, cercuit, șase până la zece operațiuni de stropire cu insecticid, în funcție de capriciile verii - unii utilează inclusiv ierbicid împotriva pirului -, săpat, legat, lăstărit, retezat etc., etc., etc.). „Apăi, dacă nu faci totu’ ca la carte și te zgârcești la bani, nu faci mare brânză la toamnă. Ban la ban și păduche la păduche trage, mamă”, conchide tanti Cica.
Atacul gândacului de noapte
Anul acesta, în primăvară, chiar când via înmugurea și-și pregătea frunzulițele de sărbătoarea vieții, podgorenii din Breaza au fost loviți de altă belea specifică activității lor delicate: via era atacată noaptea de un gândac ce ziua stătea ascuns în pământ, la rădăcina plantei. „Am observat încă de acum doi ani că mi s-au uscat câțiva butuci de merlot și cabernet, dar nu m-am prins imediat care era cauza. Abia anul acesta m-a dumirit cineva din Greceanca. Niște gândaci mănâncă ziua tot ce-i crud, iar pe timpul nopții se ascund în țărână. Trebuie să stropești vițele cu o soluție specială pentru a le proteja de atacul nocturn”, mi-a explicat Vasile, un podgorean din Pietroasele, în timp ce-mi arăta în agenda telefonului său inteligent perfidul prădător.
5.004 de hectare este suprafața comunei Breaza (Buzău), din care 287 de hectare se află în intravilan, iar restul e acoperit de vii, pășuni și pomi fructiferi.
2.913 de locuitori număra comuna Breaza la ultimul recensământ, în 2011.
Satul Breaza face parte din comuna cu același nume, alături de satele Greceanca, Bădeni, Vispești și Văleanca (județul Buzău)
1568 este anul în care a fost atestată documentar așezarea Breaza, potrivit mărturiilor scrise păstrate la Mănăstirea Bradu, ctitorie a domnitorului Constantin Brâncoveanu.