Bucureștiul are, în decembrie, un fel al lui de a se transforma: devine mai grăbit, dar și mai visător; mai gălăgios, dar și mai cald. E un amestec ciudat, aproape contradictoriu, în care îți dai seama că orașul acesta respiră un aer propriu, cu toate încurcăturile și minunățiile lui.
În clubul de jazz, am nimerit într-o seară care părea ruptă din alt film – unul alb-negru, cu oameni bine îmbrăcați și lumină caldă. Era plin de tineri, dar nu tineri gălăgioși, ci din cei care știu să asculte. Se uitau la scenă cum poate nu se mai uită nimeni la nimic în ziua de azi: cu atenție, cu respect, cu un fel de liniște care prinde contur abia atunci când dispare zgomotul orașului de pe fundal. Un saxofon răgușit a scos un solo de-ți venea să lași telefonul deoparte și să-ți amintești că există momente pe care nu le poți fotografia. Trebuie doar să le trăiești.
Când am ieșit, mi-am zis că poate Bucureștiul nu e chiar atât de obosit cum îl credeam. Apoi am trecut prin Centrul Vechi și am găsit acolo o altă viață, una complet diferită. Zeci de tineri, o energie care se ridica în aer ca aburul într-o dimineață de iarnă, grupuri care râdeau, făceau poze, se plimbau fără grabă. Să nu credeți că nu există și zgomot, și kitsch, și claxoane care se bruiază reciproc cu colindele, dar chiar și așa, orașul are propriul lui farmec, ca un adolescent care încearcă să pară matur, dar tot îi scapă câte o prostie la fiecare colț de stradă.
Pe la magazinele mai mari, oamenii alergau printre rafturi de parcă Moș Crăciun ar fi anunțat reduceri doar pentru primii cincizeci de norocoși. Cărucioare pline, liste de cumpărături completate cu răbdare matematică, copii care întrebau la fiecare două minute „dar acum mergem acasă?”. M-am uitat la toată zarva aceasta și mi-am spus că, până la urmă, fiecare dintre noi își poartă propriul decembrie. Unii îl cară în brațe, alții îl târăsc după ei, dar toți îl simțim într-un fel sau altul.
Pe bulevardele mari, luminile deja împodobite dau senzația că orașul vrea să fie cel puțin un pic mai bun. Câteva instalații noi, câțiva brazi mai luminoși, câțiva trecători mai zâmbitori. Nu mulți, dar suficienți cât să-ți amintești că Bucureștiul e un oraș care nu renunță ușor la speranță. Chiar și atunci când pare îngropat în trafic, în nervi și în nemulțumiri, tot găsește un fel de a-ți spune: „hai, mai încearcă o dată să mă placi”.
Și, dragii mei, în seara aceea în care am făcut un tur scurt, am înțeles ceva foarte simplu: oricât aș cutreiera eu lumea, orașul acesta rămâne ca o fotografie veche pe care o ții într-un sertar. O uiți uneori, te enervează alteori, dar când o redescoperi, îți aduce aminte cine ești și de unde ai plecat. Poate și pentru că Bucureștiul, cu bune și cu rele, nu seamănă cu nimic altceva. Bucureștiul te ceartă, te obosește, dar nu te lasă să pleci peste mări și țări fără el în minte.
Așa că mi-am făcut bagajul cu un gând liniștit: orașul merge mai departe fără mine. Dar când mă întorc, știu că-l găsesc exact așa cum l-am lăsat: haotic, frumos, obositor, plin de viață. Un oraș care nu se dă mare, dar nici nu se dă bătut.
Noi, dragii mei, ne revedem vinerea viitoare, cu sănătate, în pace și siguranță. Doamne ajută!