Viguros, ca majoritatea buruienilor, troscotul creşte peste tot, mai ales prin locuri virane, pe margine de drumuri, prin şanţuri, printre culturi şi printre pietrele de pavaj.
Popular, i se mai spune şi brebenel, costrei sau sporiş, mulţimea numelor dovedind prezenţa lui în fitoterapia românească încă din urmă cu sute de ani. Ca aspect, este o plantă cu tulpini târâtoare, care se întinde pe pământ cu mare repeziciune.
Are flori verzui şi roşietice, grupate la subsuoara frunzelor de formă eliptică sau lanceolată. Principiul activ din iarba de troscot este siliciul solubil, numit şi siliciu organic.
Troscotul, alături de coada-calului, sunt principalele surse vegetale din flora spontană, din care ne putem suplimenta dozele zilnice de siliciu. Mai conţine, pe lângă siliciu, taninuri, flavone (aviculoarozida, arabinoza), mucilagii şi cantităţi mici de vitamina C.
Deoarece preparatele obţinute din troscot au şi calităţi de vindecare a unor boli, îl prezentăm, în continuare, ca plantă medicinală.
...............