În 2007 ne-am integrat în UE. Și nu e. Începând de astăzi, „Jurnalul Național” vă propune o serie de reportaje dedicate poate celei mai importante decizii din istoria recentă a României: aderarea la Uniunea Europeană. Ne propunem să vă arătăm ce am câștigat și mai ales ce am pierdut pentru că nu am reușit să ne valorificăm eficient șansele.
Suntem într-o zi de ianuarie din anul 2007. În Parlamentul European de la Strasbourg e atmosfera unei zile obișnuite de lucru: o sală aglomerată, cu scaune puse circular. Parlamentari ici și colo, între ei mai vezi și scaune goale. Dar nu e chiar o zi obișnuită de lucru. În sală intră doi domni îmbrăcați în costum de protocol, cu șnur la piept. Cu ambele mâini abia țin două drapele uriașe: tricolorul României și cel al Bulgariei. În urma lor intră un grup de politicieni, mulți dintre ei tineri. Sunt delegațiile de europarlamentari ai ambelor țări. Drapelul României e purtat cu fast și așezat în rastelul unde se află celelalte steaguri naționale. E pus între cel al Portugaliei și al Sloveniei, între un membru vechi al Uniunii și un altul nou.
Cum ne-am făcut de râsul întregii comunități europene
Nici 2007 nu era un an ca oricare altul pentru Parlamentul European. Atunci toată comunitatea sărbătorea 50 de ani de la înființare și decizia primirii țării noastre printre membrii vechi a fost poate una dintre cele mai contestate în interior. Mulți spuneau că nu suntem pregătiți. În afara unei corupții endemice care ne va ține pe loc, se vorbea și de birocrația excesivă a statului nostru, care va fi o piedică în calea celor aproape 20 de miliarde de euro, bani cu care ar fi trebuit să ne modernizăm țara și să micșorăm decalajul uriaș dintre noi și vestul continentului. Președintele de atunci al României, invitat în Parlamentul European, îi privea pe toți cei prezenți în față și le promitea răspicat că ne vom ține de treabă: „Vă asigur că după 1 ianuarie 2007 nu am căzut în capcana relaxării și suntem conștienți că procesul real al integrării noastre abia acum începe. Este un efort pe termen lung ce trebuie făcut la noi acasă!”, spunea Traian Băsescu într-un discurs cu tâlc rostit de la tribuna de la Strasbourg. Dar ceea ce a urmat avea să demonstreze că de la discursuri la fapte era cale lungă și România tocmai asta avea să facă: să cadă în „capcana relaxării”. Căci la București, în locul unor politicieni competenți, care să facă strategii și programe menite să aducă în țară muntele de bani de la Bruxelles, fiecare părea să își vadă de orice altceva.
Ne trebuiau 100 de ani să luăm banii daţi pe degeaba
După patru ani ajunseserăm rușinea Europei. În vreme ce țări vecine atrăseseră deja aproape toți banii ce le fuseseră destinați, noi reușeam performanța neegalată de nimeni. În 2011 reușisem să aducem în țară doar 4% din banii alocați nouă de europeni. Adică, dacă o țineam în ritmul acela, am fi terminat tranșa de bani destinată pentru exercițiul 2007-2013 în fix 100 de ani. „România s-a confruntat cu un start de implementare destul de lent, ceea ce arată că practic noi nu am fost pregătiți”, ne spune astăzi comisarul european pentru politici regionale, Corina Crețu. „Cred că România trebuia să se pregătească mai mult înainte de aderare. Eu știu că Polonia și Spania au trimis înainte de aderare cel puțin o mie de oameni la Bruxelles pentru a face traininguri, pentru a depune încă din prima zi de la aderare proiecte de calitate”. Exemplul Poloniei e elocvent. De la aderarea lor din 2004 și până astăzi, au absorbit fiecare eurocent disponibil, folosindu-se de o strategie clară și fiind consecvenți în politica lor. Ne-o spune astăzi oficialul polonez care a implementat politica de absorbție a țării, secretarul de stat din Ministerul Dezvoltării, Jerzy Kwiencinski. De multe ori se uită către țara noastră și se întreabă ce se întâmplă cu noi și încearcă să-și dea răspunsuri.
„Din ce am văzut, problema pe care voi o aveți este una politică. Aveți nevoie de stabilitate în Guvern. Pentru că angajații din administrație nu vor lua decizii bune dacă nu au un mediu de lucru stabil”, observă Jerzy Kwiencinski.
Noi am avut probleme politice și nici numirea unor oficiali în funcții-cheie nu prea ne-a ajutat. De exemplu, avem astăzi un comisar european care se ocupă tocmai de domeniul unde România a eșuat lamentabil, şi anume absorbția fondurilor: Corina Crețu. Acum zece ani era în grupul de parlamentari români care, în acea zi inaugurală din 2007, au adus drapelul României în Parlamentul European. Dar pe noi nici asta nu ne-a ajutat să evităm pierderea de fonduri europene. Se estimează că, astăzi, din cele 19 miliarde de euro alocate în exercițiul financiar 2007-2013, am adus doar 17 pentru că nu am fost în stare să trimitem la Bruxelles proiecte de calitate. Restul de două miliarde s-au pierdut pentru totdeauna.
Îşi permite România luxul de a se gândi la ieşirea din UE?
Eșecul autorităților române în acest domeniu se simte cel mai bine în felul în care românii au început să perceapă Uniunea. Dacă în 2007 eram una dintre cele mai euro-etuziaste națiuni, astăzi lucrurile nu mai sunt chiar așa. Unele sondaje spun că aproape 60% dintre români cred că viața după aderarea la Uniunea Europeană e mai grea decât înainte. E din ce în ce mai consistentă vocea celor care spun că UE n-a fost salvatoarea la care se așteptau mulți, ci ar fi chiar cauza tuturor nenorocirilor. Unii ajung chiar să vorbească despre Ro-exit. „Eu cred că România nu-și poate permite luxul altor țări de a se gândi la ieșirea din UE. Din contră, a fost șansa noastră istorică și cred că e subiectiv să zici că ai dus-o mai rău. Cred că România nu are variante decât calea euro-atlantică. Trebuie să vedem imaginea de ansamblu. Trebuie să vedem beneficiile per ansamblu, întreaga fotografie. Faptul că se pierd 10% din fonduri înseamnă că s-au absorbit 90%. Peste 8.000 de locuri de muncă au fost create în România cu ajutorul fondurilor europene, aproape 800 în cercetare, peste 400 de unități spitalicești și școli au fost reconstruite sau modernizate”, punctează Corina Crețu. Tocmai de aceea, „Jurnalul Național” îşi propune ca de astăzi să prezinte o serie de articole care să arate „imaginea de ansamblu”: ce a însemnat un deceniu în Uniune. Vrem să vă arătăm ce lucruri s-au făcut cu banii de la Bruxelles, dar și ce nu s-a făcut, cine ar fi trebuit să profite de aceste miliarde de euro și cine a beneficiat în realitate, ce s-ar fi putut construi și ce s-a construit de fapt. Mai exact, de ce țările din jur și-au schimbat radical fața în ultimii ani cu ajutorul fondurilor și de ce noi parcă batem pasul pe loc.