Sâmbătă seară, a urcat treptele Palatului Festivalului echipa filmului La Gomera al regizorului român Corneliu Porumboiu, prezentat în premieră mondială la Cannes, fiind primită cu ropote de aplauze. Sala a fost arhiplină la proiecţie.
O poveste poliţistă, a cărei acţiune se desfăşoară în România, Spania şi Singapore.
Cel mai caustic dintre reprezentanţii noului val al cinema-ului românesc, după cum scrie critica franceză, Corneliu Porumboiu a filmat pentru prima data în străinate, în Insulele Canare, cel de al şaptelea lungmetraj al său, cu un subiect dintre cele mai incitante. Un inspector de poliţie din Bucureşti se instalează în insula spaniolă La Gomera pentru a învăţa straniul limbaj fluierat practicat acolo. Se îndrăgosteşte şi intenţionează să obţină informaţii despre un om de afaceri închis în România, pe care vrea să-l elibereze. Pelicula îi permite regizorului filmului Poliţist Adjectiv să dezvolte un sens burlesc, cu planuri-secvenţă contemplative şi să-şi dezvăluie din nou gustul pentru ludic. Toate filmele sale, documentare sau de ficţiune, sunt reflecţii asupra regiei. Castul internaţional este format din Vlad Ivanov, Agustí Villaronga, Antonio Buíl, Catrinel Marlon, care a atras toate privirile pe covorul roşu, Rodica Lazăr şi Sabin Tambrea.
Minimalismul aparent ascunde o mare bogăţie de propuneri şi o subtilă punere în scenă. Dialogurile sunt adesea strălucitoare, iar Vlad Ivanov, considerat de criticul Samuel Douhaire “unul dintre cei mai buni actori ai Europei”, joacă din nou rolul unui poliţist într-un film de Corneliu Porumboiu, cu un talent care-l recomandă pentru Premiul de interpretare masculină.
The Hollywood Reporter consemnează: “La Gomera este un film construit cu scene intense, excelent realizate. Întregul film este plăcut, dar uneori poate prea pasiv şi prea adâncit în atitudinile clasice ale genului noir, încât să scape necenzurat din scrutarea hipersensibilă a spectatorilor din generaţia noului mileniu”.
Criticul de la The Wrap notează: “La Gomera este un film supradimensionat, cu răsturnări de situaţie delicioase şi referiri la John Wayne şi Alfred Hitchcock”.
Publicaţia franceză Telerama apreciază faptul că Porumboiu a schimbat radical direcţia de stil, vizând un public mai larg cu acest film poliţist incisiv, fără a renunţa însă la umorul său decalat şi la reflecţia asupra cinematografiei.
Un amplu articol şi un interviu despre Catrinel Marlon sunt publicate în Corriere della Sera, sub titlul Catrinel Marlon fura cartofi şi roşii, iar acum este o importantă femeie de afaceri. Prezenţa lui Catrinel Marlon în filmul lui Porumboiu, dar mai ales pe covorul roşu a fost răvăşitoare… În film ea corupe un poliţist pentru a participa la o escrocherie. Celebrul foto-model trăieşte de foarte mulţi ani în Italia, iar după divorţul de cunoscutul fotbalist Massimo Brambati, este căsătorită acum cu un apreciat producător de film, Massimiliano Di Lodovico, cu care are o relaţie de şapte ani şi au împreună o fetiţă.
Imaginea este semnată de Tudor Mircea, scenografia este concepută de Simona Pădureţu. Designer de costume: Dana Păpăruţ.
Să amintim că în 2015, Corneliu Porumboiu a câştigat la Cannes Premiul Un Certain Talent al secţiunii Un Certain Regard cu filmul Comoara. Pentru pelicula Poliţist, Adjectiv, Porumboiu a fost distins cu Marele Premiu al Juriului şi Premiul FIPRESCI al aceleiaşi secţiuni, Un Certain Regard. Tot în cadrul Festivalului de Film de la Cannes, lungmetrajul lui de debut, A fost sau nu a fost? a obţinut trofeul Camera d’Or.
Pelicula poliţistă românească a rivalizat în cea de a cincea seară la Cannes, cu un policier chinezesc: Le Lac aux oies sauvages de Diao Yinan, cunoscut pentru superba anchetă din Black Coal (2014). Eroii acestui al patrulea lungmetraj al său sunt un şef de bandă în căutarea ispăşirii şi o prostituată gata de orice pentru a-şi redobândi libertatea. Amândoi se trezesc în centrul unei urmăriri şi se hotărâsc “să-şi joace pentru o ultimă dată destinul”. O nouă pictură vitriolantă a Chinei contemporane, dar şi o realizare inventivă şi inspirată. În distribuţie: Liao Fan, formidabilul interpret al poliţistului Zhang din Black Coal.
Duminică, celebrul actor Alain Delon, întâmpinat cu ovaţii, a fost distins cu Palme d’Or pentru întrega carieră.
„Acest premiu nu este pentru mine, ci pentru marii regizori cu care am colaborat. Ei nu mai sunt aici, l-am primit pentru ei, altfel l-aş fi refuzat în continuare”, a afirmat Alain Delon.
Marele actor francez a transformat, cu energia şi pasiunea lui, întâlnirea într-o lecţie de cinema, dar mai ales s-a lăsat purtat de amintiri, anecdote, detalii despre lunga sa carieră. A mărturisit că a fost emoţionat de mai multe ori, cum ar fi mai ales atunci când unele scene din Rocco şi fraţii săi i-a amintit-o, printre lacrimi, pe Annie Girardot.
În ultimele zile, pe Croisette, cinema-ul s-a prezentat în paşi de dans. În cea de treia zi, o zi însorită la Cannes, au fost celebrate mai multe evenimente, printre care, împlinirea a 20 de ani de lansarea peliculei Station West şi sosirea pe covorul roşu a starului planetar Elton John. În paralel, competiţia a continuat cu două filme din selecţia oficială: Atlantique de Mati Diop şi Sorry We Missed You de Ken Loach.
Elton John a sosit pentru prezentarea în avanpremieră a biopicului Rocketman, realizat de Dexter Fletcher. Împreună cu actorii Taron Egerton, dublura artistului pe ecran, Richard Madden (Game of Thrones), Jamie Bell (Billy Elliot) a adus strălucire pe covorul roşu.
Apariţia sa a fost întâmpinată cu strigăte, ecouri ale vremurilor în care rock-ul îi entuziasma pe adolescenţi. El a fost însoţit de Taron Egerton, tânărul actor britanic (cunoscut din filmul de spionaj Kingsman), care îl întrupează în biografia regizată de Dexter Fletcher, şi de textierul său, Bernie Taupin.
Sosind în sală, Elton John l-a îmbrăţişat pe David Geffen, care, înainte de a deveni asociatul lui Spielberg la Dreamworks, a fost un magnat al rockului.
Filmul începe cu Elton John care debarcă, în ţinută de seară, la prima sa întâlnire de la Alcoolicii Anonimi. În costum portocaliu, cu lungi pene de strut şi coarne de drăcuşor năvăleşte între ceilalţi membri. Îşi povesteşte, sincer, viaţa. Asistenţa este numai urechi. Continuă o serie de flash-back-uri, iar fiecare episod este punctat de un cântec, identificabil în numai 2 secunde. Unele secvenţe au aerul unor fragmente de comedie muzicală, iar spectatorii abia rezistă să nu bată tactul cu piciorul.
Biopicul atât de aşteptat a fost salutat de critică şi de public pentru stilul lui extravagant şi pentru interpretarea impecabilă a lui Taron Egerton.
Proiecţia s-a terminat cu patru minute de aplauze puternice care nu l-au lăsat indiferent pe Sir Elton John. Cu lacrimi în ochi, figura emblematică a pop-ului britanic a interpretat la pian două dintre hiturile sale pe plaja canneză. În primul rând, I’m Still Standing al cărui clip a fost filmat în 1983 la Cannes, şi apoi Rocket Man în duet cu Taron Egerton. Pentru a realiza o interpretare impecabilă a lui Elton John, actorul a luat lecţii de pian şi de canto, pentru a fi cât mai credibil pe ecran, deşi nu el cântă cu adevărat la pian în film. Presa l-a considerat la fel de talentat atât în interpretările extravangante, cât şi în momentele de relaxare şi de emoţie. “Actorul este atât de convingător în unele momente, încât ai impresia că îl vezi pe Elton John”, scrie Allociné.
În ceea ce îl priveşte pe Dexter Fletcher, el a fost lăudat pentru felul în care a reuşit să nu “îndulcească” viaţa starului gay, rămânând în acelaşi timp apreciat de public. O provocare dificilă, mai ales prin comparaţia inevitabilă cu Bohemian Rhapsody ale cărui ultime trei săptămâni de filmare au fost asigurate de regizor după îndepărtarea lui Bryan Singer. Fletcher “filmează cu frenezie şi fără remuşcare excesele cântăreţului, concertele psihedelice, serbările, scenele de sex, lux şi relaţiile destul de toxice pe care starul le-a avut cu apropiaţii săi”. Momentul cel mai agreabil al filmului, potrivit The Hollywood Reporter este “legendarul prim concert american al cântăreţului la Los Angeles, în 1970, când Elton John, în vârstă de 23 de ani, reuşeşte să depăşească tracul provocat de prezenţa unor somităţi ale muzicii: Neil Diamond, Leon Russell şi jumătate din Beach Boys, ridicând sala în picioare cu Crocodile Rock, ridicându-şi picioarele de pe podea în timp ce degetele continuau să lovească clapele pianului”.
La terminarea proiecţiei, sala l-a ovaţionat îndelung, nu numai datorită filmului, ci şi pentru prezenţa lui, dar şi pentru prilejul pe care l-a oferit de a reasculta cele mai mari succese ale lui, de a revedea cele mai aberante costume în care a apărut.
În orice caz, Rocketman şi-a găsit deja un loc în istoria cinema-ului. Aşa cum remarca Hollywood Reporter imediat după proiecţie, este pentru prima dată când un mare studio american, Paramount, produce şi difuzează un film în care se pot vedea scene de amor fizic între doi bărbaţi.
Al doilea eveniment al zilei, celebrarea a 20 de ani de la apariţia peliculei Station West de Alain Berberian, s-a petrecut pe plajă şi a fost organizat în prezenţa trupei Nuls, Alain Chabat, Chantal Lauby şi Dominique Farrugia, dar şi a lui Gérard Darmon. Seara a transportat publicul cu două decenii în urmă, când carioca era regină la Palatul Festivalului. Chiar în timpul proiecţiei, Alain Chabat şi Gérard Darmon au oferit un dans carioca.
Aşa cum aminteam, în paralel au fost programate două filme din competiţie. În primul său lungmetraj, Atlantique, regizoarea franco-senegaleză Mati Diop spune o poveste dintr-o periferie a Dakarului, în care mizeria îi face pe muncitori să plece din ţară.
Ca de a doua peliculă a fost Sorry We Missed You, al 14-lea film al regizorului britanic Ken Loach care relatează parcursul unei familii din Newcastle, care se zbate între angajări prost plătite. Un obişnuit al Cannes-ului, cineastul a primit deja mai multe Premii ale juriului şi o Palme d’or în 2006.
Seara următoare a marcat triumful lui Pedro Almodovar, şi el un obişnuit pe Croisette. Pentru prima dată de la deschiderea Festivalului, emoţia a devenit palpabilă. Timpul a părut să se oprească atunci când a răsunat tradiţionalul Carnaval al animalelor de Saint-Saëns şi regizorul a apărut pe covorul roşu pentru a prezenta noua sa creaţie, Dolor y Gloria, cu Antonio Banderas şi Penelope Cruz, care au fost alături de el, ca şi actriţa austriacă Jessica Hausner, Virginie Ledoyen, Gong Li la braţul lui Jean-Michel Jarre, Emily Beecham sau Bella Hadid, Nagui şi soţia sa Mélanie Page, artista australo-britanică foarte sofisticată, într-o rochie lungă, neagră, brodată cu flori. Toată lumea avea însă ochi numai pentru superba Penelope, magnifică într-o rochie Dior albă, brodată cu flori albastre. Venit împreună cu soţia sa, Antonio Banderas a pozat pentru fotografi. Rossy de Palma, care este şi muza stilistului Jean-Paul Gaultier, a venit şi ea să-şi susţină prietenul cineast.
Pentru a treia oară în cele patru zile ale festivalului, Julianne Moore a urcat treptele Palatului Festivalului. După rochia cu ţechini semnată Givenchy, pe care o purtase în ajun, actriţa a îmbrăcat o rochie neagră mai sexy, mulată pe corp din cap până în picioare şi cu o capă mică de piele care lăsa să se întrevadă decolteul.
Este a şaptea participare a lui Almodovar la Festivalul de Cannes. El a obţinut aici aproape tot: Premiul pentru Regie, cel pentru Scenariu, premii pentru actriţele sale, dar… niciodată Palme d'Or.
Dolor y Gloria este unul dintre cele mai bune filme ale lui Pedro Almodovar, consideră criticii. Pelicula ar putea fi trecută ca en-tête la un curriculum vitae al regizorului. Cineastul a cunoscut succesul, a dobândit premii (Oscar mai ales pentru Todo sobre mi madre), recunoaşterea din partea confraţilor, dar şi abisurile creaţiei şi paturile de spital. La 69 de ani, Pedro Almodovar se destăinuie mai mult decât a făcut-o vreodată.
Salvador Mallo, interpretat de Antonio Banderas, este în oarecare măsură Pedro, un cineast celebru în pană de inspiraţie, plonjat în trecutul său pentru a regăsi dorinţa de a trăi şi de a crea. Un fel de portret labirintic între imaginar, realitate, amintiri din copilărie şi ziua de astăzi. Regizorul stăpâneşte bine subiectul şi tehnica sa specifică, oferind un film pasionant, care nu putea fi decât egocentrist: cu pasiune, umanitate, umor. Această dezvăluire a propriei persoane este plină de plăcerea de a oferi, de bucuria de a primi. Este cea mai personală şi mai emoţionantă creaţie a regizorului. Când un jurnalist l-a întrebat pe Almodovar dacă Dolor y Gloria este bazat pe viaţa lui, acesta a răspuns: “Nu şi Da, categoric”. O modalitate de a tulbura pistele din partea unui cineast care, în opera lui, a combinat în mod intim ficţiunea şi realitatea.
Durerea din titlu este cea care care îl chinuie pe regizorul madrilen de succes, Salvador Mallo, şi îl împiedică să filmeze şi să lucreze. El trăieşte retras în apartamentul său, solitar şi depresiv. Gloria, cea pe care o cunoscuse în trecut, cu unul din primele sale filme, Sabor, îl remontează cu ocazia unei retrospective organizate la cinematecă, pentru care este solicitat. El reia astfel relaţia cu Alberto, actorul principal din film, cu care era supărat de 30 de ani. Acesta îi procură heroină împotriva durerilor sale atroce de spate. În volutele drogului, fragmente de amintiri revin: din copilăria în Spania săracă a anilor 1960, din timpul primei sale iubiri în vârtejul Movidei anilor 1980, despre mama sa iubitoare şi curajoasă (magnifică Penélope Cruz) şi despre descoperirea propriei sexualităţi.
După Julieta, pelicula sa precedentă selecţionată la Cannes în 2016, Pedro Almodovar se înscrie într-o nouă venă narativă, mai întunecată şi mai sobră. Exuberanţei sentimentelor şi paletei strălucitoare a culorilor sale le urmează nuanţa şi demitentele. Tonalitatea melancolică şi introspectivă a filmului i-ar putea deruta pe unii dintre cei mai fideli spectatori ai săi. Almodovar găseşte în Antonio Banderas un interpret pe măsura delicateţei scenariului.
Înaintea lui, publicul festivalier a apreciat şi urcarea treptelor Palatului de către Jessica Hausner, venită să-şi susţină pelicula Little Joe.