De ce poţi merge cu cardul de tichete de masă la POS-ul bancar din hipermarket şi să achiziţionezi bunuri de bază şi n-o poți face și cu nişte criptomonede? Mai ales că suferă de aceeaşi meteahnă precum bonurile. Nu au o ofertă suficientă şi diversificată în spate pe care s-o mijlocească?!
Exemplul cu criptomonedele poate că-i exagerat, dar nu ştiu cum se face că atunci când discutăm de eligibilitatea de a se transforma nişte hârtii de valoare în lichiditate statul e cam singurul ce beneficiază de suport, la noi. Nu pot deveni bani gheaţă bondurile în lei emise de organisme internaţionale, ipotecile sau cambiile.
Sigur că problema s-ar putea pune şi altfel, dacă emitenţii de bonuri de masă au comportament de bancă, să-și îndeplinească toate obligaţiile, cum ar fi și aceea privind dimensiunea capitalului. Cu precizarea că atunci când banca centrală doreşte să ia măsuri de politică monetară se observă că „banii” în cauză scapă de sub incidenţa acestora şi depind doar de cele ale Ministerului Finanţelor. Păi, câte organisme au dreptul să facă politică monetară într-un stat?!
Consumul dirijat face să existe sisteme diferite de carduri, precum cele pentru tichetele de masă şi acelea pentru transportul în comun în Bucureşti. Să ne concentrăm însă deocamdată doar asupra celor dintâi, pentru că au regim fiscal preferenţial. Dacă n-ar exista, ar fi doar carduri cu bani emişi de banca centrală. De ce se direcţionează consumul? Ca să existe un standard de alimentaţie, să nu mai dea oamenii banii pe ţigări şi pe băutură.
Da, numai că bonurile încurajează achiziţia de produse cu TVA redus şi neaccizate, ceea ce face ca autorităţile să-şi contrazică „obiceiurile” de până atunci. Iată un comportament eclectic al statului, care arată lipsa unui model de dezvoltare coerent!
Să conchidem însă prin a reveni la ideea principală, atunci când Ministerul Finanţelor autorizează ca o cantitate de pseudobani - bonurile de masă - să capete legitimitate de bani normali cu ajutorul POS-urilor bancare, acționează ca o pseudobancă centrală.