Să purcedem, dar, cu etnologul Gheorghiță Ciocioi în frunte: „Catedrală a fost și este adesea confundată, la noi, cu biserica principală dintr-un oraș, ori cu o biserică mai mare. Acestea, mai degrabă, traduc cuvântul kαθολικόν, ori slavul «sobor» («собор») - care este un calc al termenului grec. (Și da, catholikon-ul, soborul pot fi și catedrale). Catedrală provine din καθέδρα/kathédra - «scaun», «loc de ședere». Din greacă, în latină: cathedra - «scaun», «tron» (de învățătură). Ecclesia cathedralis = «biserica scaunului episcopului» (cathedra episcopi). Așadar, biserica principală a unei episcopii, arhiepiscopii, mitropolii, ori a unei patriarhii”.
Scaun (secundar) al episcopului
Tot aici: „Etimologie, «scaun»: κατά - jos; ἕδρα - loc de așezat; καθέδρα - loc/suport, parte, suprafață pe care să stai jos/să te așezi, loc de ședere (ex. legat de ἐδραῖος - stabil, permanent; ἕδρα: poliedru, tetraedru - mai multe/patru fețe, suprafețe, laturi, părți). Printre primele consemnări ale expresiei «ecclesia cathedralis»: actele Conciliului de la Tarragona din 516. În concluzie, «catedrala» nu are vreo legătură cu dimensiunea unei biserici, iar catedralele unor orașe pot fi numite astfel doar pentru faptul că un episcop le vizitează/«cercetează» mai des, fiind un fel de «scaun» secundar al acestuia”.
Baroc ad-hoc
Și dacă tot am țesut fire în jurul termenului catedrală, să reținem și câteva mirări intense relaționate cu Catedrala Mântuirii Neamului, lucrare românească aproape încheiată, recent sfințită. Din nou Gheorghiță Ciocioi, cercetător preocupat și de etnologia religioasă: „Frumoasă, urâtă!... Mulți spun că n-ar fi ceea ce ar trebui să fie. Că e un amestec impardonabil de stiluri. Un «baroc ad-hoc». S-ar fi cuvenit să respecte linia brâncovenească (oltenească, deloc muntenească, văzută de alții și ea). Ar fi trebuit să rămână apropiată de bisericile Bucureștilor de pe la 1700. Greu de «developat», e drept, un Sfântul Gheorghe Nou, ori Cotrocenii până la măsura unei catedrale. Sfântul Elefterie Nou stă drept mărturie...”.
Cu spatele la lume
Mai mult: „Deloc ușor de brodat pe trecut și să rămâi, totodată, «în pas» cu vremea. Sfântul Dumitru-Obor, ori Sfântul Nicolae-Vlădica au însemnat și ele o ruptură cu tradiția. Bisericile bucureștene de sfârșit de secol XIX nu sunt nicidecum ancorate în matca bucureșteană brâncovenească... Mai «dureroasă» chiar decât înfățișarea din afară pare însă încadrarea Catedralei Naționale în peisajul urban al Capitalei. Lipsesc parcurile, zidurile Casei Poporului o flanchează sinistru, iar «piața» de la Marriott se lasă așteptată (ca o «delimitare» a unui «centru» - cu stație de metrou, mobilier urban etc.). Să nădăjduim că noul locaș - astăzi cu «spatele la lume» - va fi până la urmă acceptat definitiv de urbea lui Bucur. Și, cu siguranță, interiorul său va «compensa» nu puține dintre «scăderile» reclamate.” Așa să fie!
Râul cu drum pentru căruțe
În completarea „Dicționarului” un hidronim cu înțeles uitat - Teleajen: „De asemenea, Valea Teleajenului. Râu lung, de peste 100 km, afluent al Prahovei. «Dublat» de un vestit drum, cunoscut încă din perioada romană. Numele râului, de altfel, de la acest drum «se trage», fiind «botezat» de cancelaria slavonă de la noi (în tălmăcire liberă) «râul cu drum pentru căruțe». Tелѣга («telega») - căruță. Тележен/ тележна (Telejen/telejna) - al/a căruțelor. În română: teleagă - căruță; teleguță - căruță pe două roți. Telegar - cal bun de tras la trăsură, căruță”.
Vaideeni (pe turcește)
În coada «Dicționarului” - Zaval -, alt nume cu înțeles uitat: „Nume întâlnit în sudul țării. Provenit dintr-o veche poreclă turcească prezentă în Balcani - zavallı (a se citi zaval’). Fără vreo legătură cu termenul rus, pătruns la noi târziu, ce are înțelesul de «înlănțuire de bălți mici». Cunoscut ca nume de familie și în Bulgaria (Zaval, Zavaliev, Zavaliiski). Înțelesul, atunci când vine vorba de vechi sate purtând acest nume - Zăval, Oltenia - e acela de «vaideeni», «amărâți», robi băjenari. Purtat de o persoană: amărâtul, lipsitul, săracul, sărmanul, scăpătatul. Un om care a trecut printr-un mare necaz. În turcă, derivă din zevalli - distrus, (de) căzut. Provenit din arabă - zawāl - cu același înțeles. Prezența celor dintâi înregistrări ale termenului dat în dicționarele europene: [Filippo Argenti, Regola del Parlare Turco, 1533], [Meninsky, Tezaur, 1680]. Cu înțelesul de sărac, lipsit, scăpătat, amărât”.
Pastila de religie
Stavropoleos - han și biserică
În 30 octombrie 2025 s-au împlinit 301 ani de la încheierea construcției Bisericii Stavropoleos din Bucureşti, unul dintre cele mai importante monumente de arhitectură din perioada fanariotă și un prețios obiectiv turistic al Capitalei. Aşezământul a fost ridicat de arhimandritul grec Ioanichie Stavropoleanul, în timpul celei de-a doua domnii în Ţara Românească a lui Nicolae Mavrocordat (1719-1730). Dar să curgă povestea! Potrivit documentelor de arhivă și a volumelor „Biserica Stavropoleos din București după documentele din Arhivele Statului cu planuri” de Generalul P. V. Năsturel (București, 1906) și „Istoria Bisericii Stavropoleos din București” de Pr. Dem. Iliescu-Palanca (București, 1940), construcţia iniţială era formată din biserică și un han, care astăzi nu se mai păstrează.
Din Grecia, la București
„Arhimandritul Ioanichie vine în București pe la începutul veacului XVIII, din satul Ostanița, Grecia. El se închină încă de tânăr vieții monahale, intrând în mănăstirea Gura din eparhia Pogonianei, nu departe de satul său natal. De aci plecă cu însărcinarea de a aduna milă pentru mănăstirea lui foarte săracă. După multă călătorie se așază în București, cu îngăduința lui Niculae Mavrocordat, domnul Țării Românești, la biserica Gheormei Banul, care în vremea aceia era închinată ca metoh Arhiepiscopiei dela Pogoniana - care s-a numit apoi biserica din Hanul Grecilor (după hanul care-l ridicaseră călugării greci împrejurul bisericii. Monahul Ioanichie ajunse arhimandrit al acestei mănăstiri, grație muncii și piozității lui. În anul 1722 cumpără dela jupâneasa Despa, văduva Cârstii Popescul, dela fiul ei Tudoran și dela ceilalți frați, locul pe care avea să-și zidească hanul și biserica: «un loc de casă de douăzeci și șapte stânjeni în lungime și douăzeci și doi în lățime», în mahalaua bisericii Gheormei Banul, peste drum de această biserică, alăturea cu casele «Radului Logofătul»).”
Casă frumoasă, cu pivniță adâncă
Pe firul documentelor: „Locul acesta era viran și fusese scos în vânzare de Daniil, Mitropolitul țării și de mai mulți negustori, ca să plătească datoriile boierului Cărstea, feciorul Cârstii Vistierul Popescul și soțul jupânesei Despa. Arhimandritul Ioanichie nu avea toată suma de bani cari i se cerea, patru sute de taleri, și cumpără numai a doua parte din loc, iar restul îl lăsă în seama serdarului Grigorie Grecianul care cumpără restul. Ioanichie clădi mai întâi un han, o adevărată cetate, înconjurat cu ziduri, pentru a fi găzduiți străinii și în deosebi negustorii, cari veneau cu mărfuri în capitala Țării Românești. Alături de han, Ioanichie zidește o casă foarte frumoasă pentru el, cu pivniță pentru păstrat vinurile și din cari agonisea bani pentru a-și realiza scopurile lui de mai târziu, adică să clădească o frumoasă biserică”.
Voievozii cetelor îngerești
„În vremurile acelea - amintesc sursele păstrate în Arhivele Naționale -, hanurile cele mai însemnate aveau în curte și câte o biserică, la cari se închinau și se rugau nu numai creștinii din jur, ci și negustorii cari veneau și erau găzduiți la han, aducând mulțămită lui Dumnezeu că i-au păzit în lungile călătorii, din Țarigrad, Grecia etc. După agonisirea banilor trebuitori, Ioanichie se hotărăște să înceapă clădirea Bisericii. Locul însă era prea mic și atunci ceru vecinului său, Sedarului Grigorașcu Greceanul să-i vândă un stânjen de loc «ca să-i încapă altarul bisericii», iar acesta se grăbește să i-l dăruiască. […] Actul de danie făcut de Serdarul Grecianu încă nu ajungea pentru construcția Bisericii, așa cum dorea sufletul frumos al lui loanichie. Nu avea nici bani de ajuns, nici loc și atunci cu ce avu se apucă de lucru și în cinci luni își înălță bisericuța, căreia ii puse hramul «Sfinților marilor voivozi ai cetelor îngerești Mihail și Gavril», după hramul mănăstirii Gura, la care mai adaogă și hramul celui dintre sfinți Părintelui Athanasie cel Mare, Arhiepiscopul Alexandriei. Bisericuța lui Ioanichie era dreptunghiulară, cu o singură absidă, aceia a altarului și fără pridvorul și sânurile care au fost adăugate mai târziu. La 30 octombrie 1724 Bisericuța era gata”.
„Catedrală provine din καθέδρα/kathédra - «scaun», «loc de ședere». Din greacă, în latină: cathedra - «scaun», «tron» (de învățătură)”, Gheorghe Ciocioi, etnolog
„Ecclesia cathedralis = «biserica scaunului episcopului» (cathedra episcopi). Așadar, biserica principală a unei episcopii, arhiepiscopii, mitropolii, ori a unei patriarhii”, Gheorghe Ciocioi, etnolog
113 km străbate râul Teleajen de la izvor (Munții Ciucaș) până la vărsarea în râul Prahova.
„Numele râului Teleajen, de altfel, de la acest drum «se trage», fiind «botezat» de cancelaria slavonă de la noi (în tălmăcire liberă) «râul cu drum pentru căruțe». Tелѣга («telega») - căruță”, Gheorghe Ciocioi, etnolog
Aşezământul Stavropoleos a fost ridicat de arhimandritul grec Ioanichie Stavropoleanul, în timpul celei de-a doua domnii în Ţara Românească a lui Nicolae Mavrocordat (1719-1730).