O spun din capul locului, nu am nici pregătirea și nici documentarea necesară pentru a intra într-o discuție asupra acestui subiect atât de complicat și de sensibil. În schimb, am o anumită experiență în presă care cred că mi-a oferit posibilitatea de a înțelege care ar putea să fie așteptările și aspirațiile opiniei publice în funcție de care ea evaluează și cotează prestația puterii politice. De aceea, mi-a reținut în mod deosebit atenția acest semn de întrebare pe care Anca Alexandrescu l-a ridicat în dialogul televizat cu Ionuț Cristache și de la care v-aș propune să plecăm într-o analiză mai detaliată: „Ei( decidenții politici din perioada negocierilor pentru aderarea României la Uniunea Europeană, anii 2000-2004 n.n.) când au văzut că se întâmplă lucrurile astea nu puteau să iasă în public și să spună: avem această situație, nu dorim să intrăm în UE”. Este vorba, dacă am înțeles bine, despre anumite condiționări pe care partenerii de negocieri le puneau pe masă, condiționări pe care Anca Alexandrescu le transcrie în registrul unui semnal pe înțelesul tuturor: „Băieții ăștia( UE n.n.) vor să ne ia și pielea de pe noi”. Motiv pentru care guvernul în exercițiu la acea vreme urma să recurgă la un referendum național.
Rămâne, totuși,de discutat dacă și în ce condiții o asemenea măsură a părții române ar fi fost agreată și de către cealaltă parte. Întrebare al cărei răspuns îl știm de pe acum, adică un categoric „nu suntem de acord”. Dar, dacă tot am ajuns la acest subiect sensibil pe care Anca Alexandrescu l-a exprimat în populara formulare ,,ăștia vor să ne ia și pielea de pe noi’’, nu ar strica să ne amintim și faptul că, în octombrie 2003, Hildegard Puwak a demisionat din funcția de ministru al integrării europene după ce unii membrii ai familiei sale au fost acuzați că au făcut afaceri cu fonduri europene. Cererea sa de demisie fiind motivată „pentru ca prezența în Guvern să nu creeze dificultăți în încheierea negocierilor cu Uniunea Europeană”’. După această demisie, portofoliul a fost prelat de către profesorul universitar Vasile Pușcaș, un temeinic și tenace negociator, care a avut și salutara idee de a publica, la Editura Economică, sub genericul „Negocierile cu Uniunea Europeană”, șase volume de documente care pun în evidență poziția oficială a României în procesul negocierilor. Valoros material documentar care ar trebui să fie citit (sau recitit) cu mare atenție pentru a înțelege mai bine care au fost propunerile României și cum au fost ele negociate. Putând, în acest fel, să înțelegem și care ar fi putut să fie acele puncte critice sau etape ale negocierilor în care negociatorii români ar fi trebuit să spună acel „Stop!”
Există, însă, un alt subiect de care trebuie neapărat să ținem cont atunci când punem întrebarea de la care am deschis discuția și anume: era pregătită opinia publică să accepte și să susțină o asemenea decizie? Care ar fi fost reacția opiniei publice în condițiile în care Guvernul Adrian Năstase ar fi anunțat sistarea negocierilor? De fapt, reacția unor anumite segmente foarte vocale și partizane ale unei necondiționate aderării. Fără doar și poate una în registrul ,,guvern de nostalgici ai comunismului’’ și așa mai departe… Sloganuri pe care, desigur, ar fi urmat să le preia și să le dezvolte narațiunile propagandei emoționale („senzo propaganda” conform lui Jacques Ellul) despre care specialiștii în psihologie socială și, punctual, în arta manipulării care știu foarte bine ce impact au asupra unei largi diversități ale publicului receptor. Că nu greșesc atunci când emit această ipoteză ne putem convinge dacă ne referim la impactul emoțional pe care l-a avut, la alegerile prezidențiale din anul 2004, îndelung uzitatului slogan în care „Arogantul Adrian Năstase” era pus în antiteză cu ,,Popularul Traian Băsescu’’. Sau, de ce nu?, la încărcătura emoțională a clișeului „Klaus Iohannis, neamțul care face ordine în țară”, care i-a oferit fostului edil al Sibiului serioase șanse la alegerile prezidențiale. După cum s-au petrecut lucrurile și în la alegerile prezidențiale din 2000, când importanți lideri politici și formatori de opinie, declarat anti-PSD, au îndemnat electoratul ca, în turul doi, să aleagă răul cel mai mic, adică pe Ion Iliescu și nu pe Corneliu Vadim Tudor.
Ducând analiza mai departe, revenim la o altă întrebare-cheie și anume: cum ar fi reacționat opinia publică în cazul unui „Stop!” în procesul negocierilor cu UE în condițiile în care pentru mulți, foarte mulți dintre noi admiterea țării noastre în comunitatea europeană însemna că intrarea în societatea tuturor posibilităților și bunăstării nețărmurite? Și, mai ales, care era cota de risc a acestui „Stop!”, în primul rând pentru PSD, în condițiile în care anul următor, adică 2004, aveau loc alegeri locale, parlamentare și prezidențiale.
Repet și întăresc, nu vreau să se deducă din cele de mai înainte că aș dori să intru în discuția despre privatizarea Petrom și, cu atât mai puțin, că intenționez să ofer argumente sau contra argumente uneia sau alteia dintre părți. Ceea ce, însă, am dorit și insist să fac este să atrag atenția asupra factorilor de risc cu care se poate confrunta o decizie radicală atunci când decidenții trebuie să se raporteze la așteptările și la frustrările unor atât de diferite segmente ale colectivității. Așteptări și frustrări care, în mentalul colectiv, devin clișee care pot să susțină, să ascundă sau să contrazică realitatea. Concurs de împrejurări care nu este câtuși de puțin exclus că nu va produce efecte odată cu amânarea sine die a intrării României în îndelung râvnitul Spațiu Schengen. Efecte care se pot prelungi până anul viitor. An în care vom avea nu mai puțin de patru rânduri de alegeri: locale, parlamentare, prezidențiale, plus cele pentru Parlamentul European.
Șerban CIONOFF