Este însă adevărat că este un semnal de urgență care se emite de vapoarele aflate în pericol.
Acesta a fost creat la începutul secolului trecut pentru a putea fi transmis repede și ușor de către navele ce aveau nevoie de ajutor, notează IFL Science.
Semnalul SOS a fost ales deoarece are o secvență specifică în codul Morse, respectiv 3 puncte, 3 linii și 3 puncte (…—…). Era astfel ușor de transmis și interpretat, mai ales în situații de urgență. Mai mult, existau șanse mai mici să fie interpretat greșit de către receptor.
Înainte de introducerea acestui mesaj universal, țările și organizațiile aveau fiecare alt semnal, ceea ce crea confuzie și scădea eficiența acordării ajutorului.
Societatea de telecomunicații Marconi Company a vrut să creeze codul CQD în anul 1904 pentru urgențe.
În 1904, companiei de telecomunicații Marconi Company a vrut să creeze codul CQD pentru urgențe, fiind un acronim pentru Seeking you. Distress! (Vă căutăm. Urgență!). În aceeași perioadă, SUA folosea NC, ce însemna Call for help without delay (Cerere de ajutor fără întârziere). Navele europene foloseau mai multe coduri.
International Radiotelegraph Convention a propus, în anul 1906, ca „navele aflate în situații de urgență să folosească următorul semnal: …- – -…, repetat la intervale scurte.”
Moțiunea a fost adoptată în 1908, dar a mai trecut timp până când toate navele au adoptat acest mesaj.
Prima dată oficială în care semnalul SOS a fost folosit s-a întâmplat în 1909. Theodore D Haubner a transmis semnalul pentru nava pe aburi SS Arapahoe. Haubner a trimis și vechiul cod de CQD, în cazul în care noul semnal SOS nu era recunoscut.
În prezent, codul Morse nu mai este singurul sistem folosit pentru comunicațiile marine dar semnalul SOS continuă să fie cunoscut la nivel global, potrivit useit.ro.