Avem o polarizare a argumentelor, o ruptură conceptuală care transformă dialogul social într-un monolog surd. Sindicatele cer o creștere spectaculoasă a salariului minim, argumentând că acesta este un instrument indispensabil de justiție socială, capabil să combată erodarea puterii de cumpărare provocată de inflație și să stopeze migrația forței de muncă. Patronatele avertizează că economia reală nu permite salturi bruște. În sectoarele cu valoare adăugată redusă, o creștere administrativă a costurilor cu forța de muncă riscă să sufoce afacerile mici, să alimenteze inflația prin transferul costurilor către consumatori și să stimuleze munca la negru.
Politicienii populiști (adică toți) aruncă cu promisiuni de majorare, folosind salariul minim ca pe un instrument strict electoral, lipsit de studii de impact sau de o ancorare în specificul regional. Dar prețul muncii trebuie să reflecte organic legile pieței libere, investițiile și capitalizarea. Din această perspectivă, statul nu ar trebui să impună artificial praguri pe piața muncii, ci să se concentreze pe educație, infrastructură și reducerea birocrației.
Conform Eurostat, economiile din UE se împart în trei mari blocuri. Grupa celor cu productivitate înaltă și salarii de peste 1.500 de euro pe lună cuprinde nucleul vestic: Luxemburg, Irlanda, Germania sau Franța. Grupa intermediară, între 1.000 și 1.500 de euro, include economii precum Spania și Slovenia. România se află în eșalonul al treilea, al țărilor cu salarii sub 1.000 de euro, alături de Bulgaria, Ungaria sau Polonia. Ceea ce frapează însă este ritmul majorărilor: cu o rată medie anuală de creștere de aproximativ 13% în ultimul deceniu, România devansează clar țări precum Cehia sau Polonia, care au înregistrat creșteri moderate, în jur de 9%. Cu toate acestea, din cauza bazei de pornire extrem de scăzute, decalajul absolut rămâne uriaș, alimentând nemulțumirile sociale. Presiunea este accentuată și de cadrul legislativ european: Directiva (UE) 2022/2041 recomandă ca salariul minim brut să reprezinte cel puțin 50-52% din salariul mediu național.
Însă elementul de reală gravitate este transformarea statului român în principalul și cel mai neloial competitor al antreprenorilor privați pe piața muncii. Un fenomen nociv de concurență asimetrică. Sectorul public oferă salarii superioare celor din mediul privat, programe de lucru mai scurte, stabilitate ridicată și o responsabilitate redusă, pretinzând în schimb volume de muncă caracterizate de o productivitate scăzută.
Această politică produce distorsiuni majore. Statul atrage resursa umană din sectorul privat, deși nu generează valoare economică directă, provocând un fenomen grav de deprofesionalizare a economiei reale. Mai mult, finanțarea acestei anvelope salariale hipertrofiate pune o presiune uriașă pe deficitul bugetar, reducând spațiul fiscal pentru investiții și obligând statul să se împrumute sau să crească taxele — măsuri suportate tot de sectorul privat. Când aparatul public majorează salariile în administrație fără nicio legătură cu performanța sau digitalizarea, el creează o presiune socială artificială pentru creșterea salariului minim în privat. Practic, statul dictează prețurile pe piața muncii fără a fi constrâns de rigorile productivității.
Ieșirea din acest cerc vicios necesită abandonarea de urgență a populismului legislativ și implementarea unui mecanism tehnic, transparent și complet depolitizat de stabilire și ajustare a salariului minim național.
Autorul: Daniel Apostol, Editorialist, analist economic și expert în politici publice, fondator ClubEconomic și România Durabilă