Alexandru Jula este un cântăreţ simpatizat de români pentru melodiile de inimă pe care le cântă, multe într-un duo cu Miron, amândoi făcându-se cunoscuţi sub firma Teatrului de Estradă din Galaţi. Puţini au aflat că Jula este ardelean şi a copilărit într-un orăşel vecin Careiului. În ultima parte a războiului mondial, când românii întorseseră armele împotriva nemţilor, în zona orăşelului unde locuiau Alexandru Jula, mama şi fraţii lui s-au dat lupte crâncene între armata română şi trupele germane şi horthyste. Prin victoriile curajoase ale regimentelor româneşti s-a eliberat nordul Ardealului, revenind la Patria Mamă. Îmi povestea Alexandru Jula că el şi ceilalţi micuţi din familie se ascundeau în pivniţa casei, înfricoşaţi de exploziile obuzelor şi de răpăitul gloanţelor. Ieşeau tiptil noaptea şi căutau printre ruine câte o raniţă abandonată, reuşind să mai găsească vreo cutie de conserve şi un coltuc de pâine. Ziua ascultau din pivniţă vorbele soldaţilor, ruinele casei adăposteau când ostaşi de-ai noştri, când infanterişti nemţi, linia frontului se schimba de la oră la oră. Norocul a fost că puştiul Alexandru Jula ştia ceva-ceva din limba germană, copilărise cu fiii unor saşi. De 2-3 ori a înţeles cum comentau friţii viitoarele atacuri şi în orele următoare, când se auzeau cuvinte româneşti, Alexandru dezvăluia alor noştri secretele auzite de la germani şi soldaţii români îl lăudau. Spectaculoasă asemănare cu scenele din filmul american premiat “Pianistul”. Talentatul actor Adrien Brody ieşea din ruine la lumina lunii să caute de mâncare şi a fost obligat de un soldat nazist să-i cânte la un pian scăpat din bombardamente. Şi un alt copil curajos a ajutat ostaşii români sub bubuiturile tunurilor pe linia frontului. Măriuca, o şcolăriţă cu codiţe, s-a oferit să observe ea mişcările trupelor nemţeşti invadatoare, şi asta din vârful cireşului din curtea casei părinteşti. Măriuca a dat informaţii folositoare plutonului românesc din ogradă până un glonţ mizerabil i-a izbit pieptul de copil sufletist. Eroina cu codiţe din vârful cireşului. Un alt băieţandru aruncat în focul bătăliilor a fost Bogdan, fiul lui Ştefan cel Mare. Şi-a pierdut un ochi în lupte, fiind poreclit Bogdan cel Chior. Se afla în luptă în apropierea tatălui şi astfel se dărâmă şi versiunea mizerabilă că Ştefan nu participa la bătălii, dirijând oştirea moldovenească de pe un deal. Ştefan cel Sfânt se lupta cu invadatorii cot la cot cu răzeşii lui, calul lui a fost ucis, s-a prăbuşit peste piciorul Domnitorului şi rana de la gambă nu i s-a vindecat lui Ştefan până la moarte.