„În ’72, țin minte, m-am plimbat cu barca prin ograda mea. Atât de mare era apa. Începuseră ploile, se umflase Oltul. Dunărea, și mai și. Așa că Oltul a dat pe răscoale. Nu era dig atunci, apa a venit, a intrat în sat și a început să rupă la case. Prima, a doua, a opta, a ajuns și la mine. Direct de la biserică. Io aveam trepte, era mai înalt. Până la brâu mi-a urcat râul. Zidul s-a lăsat într-o parte, buf, s-a fărâmat! Am scăpat cu armata, cu pontonierii și geniștii. Pe urmă au venit de la Județ, mi-au dat 25.000 de lei și un CEC de 5.000. Acum nu mai e ca atunci. Seamănă doar la impresie. Că a venit ministru ăla, nu știu cum îl cheamă, a aterizat cu elicopterul. Iar ăștia de la Apele Române, râsul dracu’, mă băiete, se pregătiseră pentru vizită: tăiaseră iarba de pe dig. Auzi, bre! Să taie iarba, când digul ăla e praf și ciuruit”. Nea Pavel știe ce zice, are 75 de ani, e bătrân al Islazului - comuna de lângă Turnu Măgurele, acolo unde Oltul se varsă în Dunăre. „Intersecția dracului” i se mai zice locului care a mai cunoscut revărsări de ape și după dezastrul din 1972. Nea Pavel stă acum liniștit, ascultă radioul și bârfele babelor care ies de la biserică. Omul s-a postat strategic, lipit de gardul cârciumii, vizavi de clopotniță. Pe poartă ies femei care bat cruci pravoslavnice. Par îngrijorate. De după gard se aude sunet de jurnal de știri, în diagonală e altă cârciumă unde sunt înșirate patru sticle de bere ținute, prețios, de gât de patru bătrâni ai locului, care povestesc tot despre inundații și viituri: „Las să vină, mă, Mirele. O să avem și noi iaz să dăm la pește. Nici la macaz nu ne doare”, zice unul mai năuc, la mișto. Altul e îngrijorat, se vede pe fața lui: „Bă! Bă, n-auzi! Tu ești prost? Mie îmi e frică să nu vină Ajlei asta, să umfle Oltu’ și să-mi intre apa-n beci. Că am patruj’ de vedre de vin acolo”. Mirel e mai citit decât toți: „Eu am fost mare, mă! Știu cum se dau alarmele astea. Nu e, dom’le, nicio problemă!”. Ăla, năucul vorbește cam de unul singur: „Și dacă ar veni peste dig, s-ar face baltă, ar fi pește”. Unul nou picat prinde ideea din zbor, se bagă în vorbă: „Și eu mi-s pește. Ca zodie, bă, du-te dracu’”.
Pe lungimea de vreo doi kilometri a uliței principale din Islaz sunt 9 cârciumi și trei magazine „cu desfacere la poartă”. Oamenii greu se mai înțeleg. Peste sat coboară nori gri, vântul suflă rece. „Hai, bă, că a venit Ajlei”, țipă dintr-un colț de masă unul. O babă fuge cu lumânarea în mână.
Cum a luat Oltul 50 de arii și cum mănâncă bani „ăia de la Apă”
Nea Pascu își tuflește șapca de camuflaj, fluieră a pagubă și se ia din nou cu camarazii de la gardul din fața unității de consum. „Care taifun? Ce viitură? Unde-i domnule ciclonu’? Panică, aiurea!”, dă omul definiția stării din Islaz. Zice că Oltul nu mai are cum să facă probleme - „e baraj la Izbiceni”, iar Dunărea - „n-are nici pe dracu’”. E drept, în afară de bura care bagă satul în pâclă, nu e vreun semn care să alerteze populația. Nici la stația Apelor Române din buza localității nu e vreo situație specială. Locul e pustiu, mișcare e în dosul gardului instituției, unde behăie sumedenie de oi. E un fel de stână, doi indivizi acoperă baloții de paie cu folie groasă. Unul are vestă portocalie, nu se știe dacă a ieșit pe poarta „Apelor” sau a nimerit aiurea între ovine.
Oltul e mic, prins în maluri largi de nisip, Dunărea n-a crescut să se reverse. Digul de protecție al Islazului - inspectat de ștabi zilele trecute, așa cum zice satul - seamănă cu o movilă pe care se încalecă urme adânci de mașini. Mai spre nord, cușma cu nume pretențios de sistem de apărare a malurilor se termină brusc. E ca o râpă, sub ea e ca un fel de deltă. Cu foarte mulți ani în urmă - „să fie mai bine de zece”, zic cei din Islaz - Oltul a tăiat din digul de pământ. De atunci lucrurile au rămas așa, nu s-au făcut lucrări ori reparații. Doar acum, de când cu alarmele hidrologice, a avut loc ca un fel de publicitate la televizor - cu vizite de „înalți”, cu puricat boscheții crescuți pe râpă, și cu apariția unor saci cu nisip puși pe o barieră împotriva inundațiilor, din piese de aluminiu. Oamenii râd și înjură.
„Nimic n-au făcut ăștia de la Apele Române, domnule. Eu am avut acolo vreo 50 de arii de teren. Mi le-a luat Oltul. Puteți să vedeți e digul aici, dincolo nu e nimic. De doișpe ani nu a mai făcut nimeni nimic. E mai simplu să pună saci cu nisip decât să reconstruiască. Aici, în comună, a stat șefa la Ape. O fată. Ce o face? Au un utilaj pus în curte să ia ochii. Acolo ruginește. Mai sunt vreo trei angajați. Nimic nu fac ăștia”, zice Doru. Lângă el, un bătrân știe: „Ba face! Mănâncă bani”. Omul, moș Vasile, povestește cum la sfârșitul săptămânii a avut un șoc: „I-am văzut pe angajați. Erau pe la bază, pe după dig. Eu mă gândeam că acoperă spărturile, că sunt. Ăia tăiau iarba cu motocositoarea! Apa vine și noi tăiem iarba cu motocositoarea ’R’ați ai dracu cu motocositoarea voastră cu tot!”. Slab, bătrânul se acoperă cu o flanea. S-a lăsat rece. Pe băncuța din fața magazinului, ăla pe care Oltul l-a lăsat fără pământ generalizează: „Așa e în toată România, domnule. Ca și cu argații ăștia cu motocositoarea. Răul vine, ei, politicienii, taie la iarbă”.
Când văcarul râde de bariera antiinundații
Peste localitatea prinsă între Olt și Dunăre s-a lăsat ploaia. Vizavi de biserică, unul râde, altul mai că bocește. Cel din urmă e atins de pioșenie și bere. „Bă, noi așteptăm să murim”, zice tare. Moș Pascu, din apropiere, percutează: „Păi, să sărbătorim! Și așa nu avem ce să sărbătorim”. „Cum vrea Dumnezeu!”, zice și Mirel. El nu crede știrile. Doar admite că există oameni care sunt speriați, la el în comună, pregătiți de ce e mai rău: „Știți, orice sat are proștii lui!”.
Preotul a văzut că sunt mulți localnici îngrijorați de situație. Au auzit la radio, privesc la televizor. Și la slujbă a simțit tensiunea. Dar este ceva, așa, ca o împăcare: „Oamenii se lasă în voia Domnului”. Cocoșată, trăgând de un baston, tanti Ioana se holbează când aude de provizii: „Ce provizii? N-a zis nimeni nimic, nu am făcut nimic. Și nici nu plec. Ce o vrea Cel de Sus”. Mai departe, Gheorghița e și mai împăcată: „Cum o da Dumnezeu. Vrea să ne omoare, ne omoară. Are puterea Lui. Noi? Stăm în case!”. „Stați pe dracu’! Toată ziua vă umblați, acu’ vă ia viitura”, cârâie unul pus boierește la masă, într-o altă cârciumă.
Pe dig plouă și mai des, înmoaie niște vaci care pasc pe zona de protecție. Văcarul dă din din mână cu lehamite: „Nu se întâmplă, măi, nimic aici, măi!”. Omul știe că autoritățile n-au făcut nimic, dar au apărut, recent, în inspecție cu televiziuni după ele. „Au pus chestiile alea de tablă. Să vezi cum o să treacă apa peste ele. Dacă o da viitura, eu plec. Dezleg vitele și mă duc. Unde se duc vacile? La sat!”, zice omul. E convins că alertele de la București sunt „pocnitori” fiindcă „vezi tu, aici n-a mai plouat de șapte luni. Tot ei sunt vinovați. Cum se strângea un nor, poc!, dădeau cu tunul ăla de grindină. Așa că are apa unde să se ducă”. Văcarul e atât de sigur de el că arată cum și-a construit și o șandrama pe zona de sub dig. Mai încolo, pe partea cealaltă, lângă deltă, mai e o târlă, cu tot cu oameni, câini și munte de lucernă strânsă.
De la spărtura mare din dig începe bariera antiviitură a autorităților. Poartă instrucțiuni de utilizare și reclamă de firmă. Peste aluminiu sunt puși saci albi. Unii nu-s umpluți nici pe jumătate cu nisip. Văcarul rânjește.
Dumnezeu ajută, nu primarul
De la Islaz și până la Gârcov nu e mult. Aici, Dunărea bate sub malul în care oltenii isteți și-au construit mulțime de solare. Sunt legumicultori vestiți, atunci când nu dă fluviul peste ei. „Să tot fie ceva anișori de când a dat Dunărea peste noi. A răpus ceva case, a stricat muncă”, povestește Dan. Omul are culturi în care zice că a investit vreo 700.000 de euro, iar „Primarul n-a băgat un leu în apărarea contra inundațiilor”. „Și a fost inundație, apa a luat solarele oamenilor. Iar ăia care au dat interviuri la televizor să zică de problemă au fost luați la rost de primar”, își amintește omul. Pe urmă chicotește: „și la ploaie mică se inundă centrul, râde lumea de el”. Acum, de când cu atenționările despre viitura de pe Dunăre, oamenii cred că Dumnezeu și nu primarul sau premierul poate să-i ajute. „Și, o să vedeți, nu o să fie nimic”, știe Dan.
Mai departe, acolo unde Jiul se pregătește să treacă în Dunăre, e o altă localitate cu risc pe harta noilor prognoze meteo. La Zaval e o liniște spartă doar de cântec de petrecere și cotcodăcit de găini. Păsăretul trece grabnic peste movila de i se spune dig al Jiului. Aici, barierele au fost de mult prăduite, au rămas borne de ciment învechite de vreme și de găinațul orătăniilor. Râul e mai jos, nu-i tulbure, Dunărea e hăt, se vede doar liziera. „Au fost, n-au fost inundații, nu știu, nu zic. E sicret”, rânjește una cu batic dat spre ceafă. Face cu ochiul aiurea, nu e în apele ei. E vremea zaibărului, femeia o șterge spre deal. Acolo e chiuială și semn de licoare. Prin Bistreț, unde au mai lovit apele, se simte zbârnâială de manea, apoi dai în Rast, ras în 2006 de viitura Dunării. Nenea Mihai, de 60 de ani, care a trecut prin nenorocirea de acum 18 ani, știe pulsul: „Aici oamenii sunt îngrijorați. Am primit înștiințări de la autorități. Eu știu ce fac. Fug!”.
Amintire de la Rast: „Prindeam crapi în grădină”
„Atunci, apa a venit încet. Curgea dinspre șosea, luase urma văii. A intrat în case, în curți. Câinele meu a prins un pește uite așa de mare. Crapi erau, nu știu, îi luai din grădină”. Baba Ana stă sub un nuc, culege ce cade la rafalele de vânt care suflă peste comună. Desface brațele să arate lungimea peștilor prinși în ogradă, își aduce aminte și cu spaimă de inundație: două săptămâni a stat sub cerul liber. Până s-au retras apele. „A stricat casele oamenilor. Sunt multe care se fărâmă și acum. Cei mai mulți s-au mutat mai la deal, în Rastul Nou. Eu am rămas, rămân și acum”, zice femeia. „Dar nu o să fie nimic. Dunărea nu a crescut nici cât o cutie de chibrituri. Așa zice lumea pe aici. Dar sunt și oameni speriați care vor să plece. Le e frică, mamă, numa cu apa și cu focu’ să nu ai de-a face”, știe tanti Ana.
În localitate, puțini sunt cei care stau pe la poartă. Nu plouă, norii trec în viteză peste sat. Într-o parte, mai în adâncul vetrei, încep să apară resturile inundației din 2006. Casele sunt lăsate în paragină după ce zidurile s-au fărâmat din pricina apei. Stau ba într-o rână, ba pe bucăți, acoperite cu verde - iarbă, boscheți, copaci. Gardurile au căzut, ori sunt aplecate sub geamuri crăpate și pereți de chirpici mușcați de viitură și vreme. „Noi nu luăm inundația la mișto. Autoritățile au venit și ne-au spus ce e de făcut. Avem un copil de cinci luni. Dacă e să vină apa, situația e albastră”, crede o femeie care își parchează mașina pe o uliță din care încă iese praful. La fel ca toți ceilalți oameni din Rast, localnica nu-i suferă pe politicieni. „Acuma? Ce să mai facă acuma? Pe dig nu au ce să facă. L-au reparat. Ei (autoritățile - n.n) l-au spart atunci, ei l-au reparat” - zice femeia, care nu uită motivul pentru care satul a fost inundat: „Ca să scape de inundații ăia a lu’ Tăriceanu și cu Tăriceanu - că aveau crescătorie de pește mai sus, spre Bistreț - au ordonat să spargă digul. Așa a ajuns apa la noi. Nouă ne-a fărâmat casele, ei au rămas cu crescătoria. Dar uite că nu le-a mers bine, na!”.
La fel spune și nea Dumitru, om căruia viitura i-a intrat „strategic” în casă: „Prima dată a luat casele dinspre Bistreț. Pe urmă a dat, așa, un mic ocol, a intrat în cimitir. Din cimitir a trecut asfaltul și, deodată, a pocnit la mine. Cum s-a ajuns la asta? Au spart digul ca să scape ăia ai lui Tăriceanu de aveau crescătorie de sturion și icre negre”. „Până aici a urcat”, arată, Dumitru nivelul apelor în 2006 - „iar când treceau jandarmii, ai dracu’, făceau valuri cu dubele lor, se ridica apa la tavan. Și mai auzeam pe unul «Iote că a ăstuia nu vrea să cadă». Zicea de casă”.
Inundațiile din trecut și politica de baltă
Cei din Rast îi înțeleg mai bine ca oricine pe sinistrații, de acum, din Galați și Vaslui. Au trecut prin chin acum 18 ani, nu vor să mai aibă de-a face cu apa. Pe o uliță mai stă pe temelie o casă bătrânească. Moșul și baba cică s-au dus atunci de inimă rea. Ca mulți alții care s-au îmbolnăvit după ce și-au văzut agoniseala dusă pe apa Dunării. „Acum nu cred că mai sunt problemele de atunci. Și nici politicienii de atunci. Căci de la ei ni s-a tras. Câte blesteme și-a luat Tăriceanu, tot satul l-a blestemat. Și uite acum. Dar asta nu contează, au murit oameni de suflet greu atunci. Iar ăsta, Tăriceanu, nu are nimic”, spune o femeie, Ioana. Ea se roagă să nu mai vină Dunărea peste oameni și începe povestea: „Apa mi-a luat tot. Toată casa, tot ce agonisisem. Ce au rămas din animale, mașina pe care o salvasem am vândut. Să ridicăm altă casă. Am locuit în folie. Pe câmp, în plastic de solar. Și ăla micul al meu stătea cu taică-său să se culce. L-a văzut că nu doarme, a întrebat: «Taicule, de ce nu dormi?». Iar bărbată-meu i-a zis - «Dorm copile, dar mai privesc și eu cerul». Și atunci a văzut copilul că ta-su avea lacrimi: «Taicule, tu plângi?». Iar bărbată-meu i-a zis că nu e lacrimă, că e picătură de ploaie. Începuse să toarne din nou”.
Femeia își mai aduce aminte că soacră-sa a murit de inimă rea după ce a văzut prăpădul, vorbește cu ură și apăsare. „Ce o fi, o fi, dar Doamne păzește!”, mai zice. De departe, nea Dumitru o dă pe glumă: „Hai să vă zic. Ăia care s-au mutat în Rastul Nou după ce au rămas fără case speră acum să se spargă din nou digul. Ca să ne mutăm și noi lângă ei”.
În portul Rast - o fantomă în care, probabil, s-au băgat mulți bani, iar acum e nefolosit - sunt câțiva care privesc Dunărea. Localnici jură că fluviul nu are vreo creștere spectaculoasă. Vizavi, un ostrov e năpădit de ape, dar oamenii cred că asta este maxim. Nu sunt îngrijorați. „Suntem antrenați”, se dă mare unul. Spre Calafat, viitura are conotație politică. Lumea crede într-o „combinație”: „Ăștia au zis că vine viitura și ciclonul, au înnebunit lumea și, la sfârșit, când nimic nu o să se întâmple, o să zică cât de buni au fost ei, cât de bine s-au descurcat. Ca să câștige voturi”, cred unii ai locului. Chiar și așa, orașul Calafat, la miez de ziuă, este pustiu: „Lumea stă în case. Le e frică!”.