De ziua Sfântului Dumitru, puhoi de credincioși și amărâți s-a îmbulzit pe deal, la Patriarhia din București. Au făcut coadă de sus, de la baldachinul unde domneau sfinții și până în buza țigăniei din dosul „Reginei Maria”. Primii care au suit dealul de dimineață au fost bătrânii ce-și trăgeau greu pașii pe pantă, prin culoarul trasat de jandarmi cu garduri din fier.
„Dacă sunt eu pupător de moaște? Și ce dacă. Lăsați copiii să spună ce vor despre noi. Or să ajungă și ei la vârsta noastră. Și, poate, vor fi mai înțelepți”. Omul pare de vreo 70 de ani, dar zice că e mai tânăr. Cică s-a ofilit de la viața de armată. L-a trimis taică-său - „Sfântul să-l odihnească în pace, că și pe el îl chema Dumitru” - la școala de subofițeri. „Și ce e mai sfânt decât Armata și Credința? Căci uite cum se duce țara asta în jos, ne apucă războiul și ne lepădăm și de sfinți”, zice tare bătrânul.
De jos, dinspre coada pelerinilor, cineva găsește vinovatul: „Americanii sunt de vină”. Pe urmă își ia seama că e la coadă să-i sărute dreapta Sfântului și se taie: „Doamne iartă-mă!”.
Timpul trece repede când asculți de-o parte slujba la difuzoare și pe cealaltă parte discuțiile din mulțimea înșirată spre racle. Slujba vorbește despre sfinții care sunt „ca niște făclii nestinse spre luminarea creștinilor”, bătrânii mai zic despre lumina de acasă, greu de plătit din pensie, sau fac schimb de rețete cu medicamente.
Unii comentează leacuri despre artrită sau tensiune. Mai au pe acasă soți sau copii care nu au putut ori nu au vrut să vină la procesiune. Le-au luat, unii pe furiș, haine sau batiste, să le atingă de cutiile bătute în argint, în care sunt sfinții. „Poate să râdă lumea cât o vrea. Eu știu doar că după ce am pus bucată de îmbrăcăminte la Sfântu’, anul trecut, omul meu s-a pus pe picioare. Ai matale vreo explicație pentru asta? Nu, nu medicamentele, că era până atunci plin de pastille. Uite așa, a pus tricoul pe el și s-a dat jos din pat să meargă”, povestește o femeie. La prima vedere pare precupeață din Rahova, dar zice că sărăcia a adus-o așa. A lucrat o viață ca administrator de depozit de cărți, a apucat să răsfoiască câte ceva. Îi plac Eminescu, Caragiale și Vadim Tudor. „Ăsta cu Nobelul, Cărtărescu, nu l-am citit, l-am văzut la televizor nu pare la nivelul marilor noștri scriitori”, mai spune femeia și se afundă în broșura cu Sfântul Dumitru, împărțită de preoți în sutane negre.
Bătrânii din culoarul pelerinilor au același misiune pentru Sfântului Dumitru: să le dea sănătate. Ăia mai tineri se gândesc la bani și locuri de muncă. Unul dintre ei s-a rugat să-l facă șef de post. Altul a venit după ce a aflat povesteau unui vecin din Câmpina: „A luat omul un credit, n-a putut să-l plătească. Din cauza asta a rămas cu situație grea, în casă a apărut răul. Era la un pas să facă gestul ăla, ultimul. Dar l-a povățuit preotul să vină aici. A mers, s-a rugat la Sfântul și după două săptămâni l-au sunat ăia de la bancă să-i reeșaloneze plățile. Cum asta? Habar n-am. Stai să vezi. După telefonul ăsta, vecinul a primit ofertă de loc de muncă plătit dublu, triplu, mult. A scăpat de datorie, acum e bine la el în casă. Și eu vreau la fel”.
Un preot tânăr, adus din Prahova ca să țină în ordine rândul pelerinilor, ascultă. Știe și de alții care au „misiuni lumești” pentru Sfântul. Ridică din umeri, zâmbește cumva, hâtru, și zice ca pentru el: „Oamenii pot să ceară ce vor, de primit e mai greu”.
„Skip the line” la moaște
Pe după-amiază, rândul credincioșilor a crescut. Aproape de racle se face liniște. E miros de busuioc și tămâie. Preoți în veșminte lungi și negre mână adunarea ca într-o strungă: câte doi, câte doi, să încapă la intrarea la baldachin și să meargă rândul repede.
Preoții foșnesc din mătasea moale, clincăne din crucifixurile mari, aurite, de pe piept. Înăuntru sunt cutiile cu sfinți. E aici Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, e Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou - ocrotitorul Bucureștiului, sunt împărații Constantin și Elena. Mai este și Sfântul Nectarie, la care lumea merge zi de zi cu probleme de sănătate. Maica Domnului îi privește pe cei ce trec printre sfinți, dintr-o icoană adusă special din străinătate. Se spune că este una din primele icoane ale Maicii, pictate chiar de unul dintre apostoli.
Pelerinii șoptesc cuvinte neînțelese, lipesc obiecte de racle, sărută geamurile groase sub care sunt moaștele. O femeie plânge, e îmbrăcată în negru, lacrimile se înnoadă pe cutia de argint frumos sculptată. O voluntară le șterge cu cârpa. Trei brățări, două fotografii de buletin și o batistă sunt apăsate pe fața pictată a unuia dintre sfinți. Preoții se încruntă, povățuiesc: „Nu așa, nu-i bine!”. Bătrâna zice că înțelege, mai trage o frecătură cu pozele peste raclă.
La ieșire, orice credincios primește semnul crucii cu mir, pe frunte și un plic de la Patriarh. Înauntru e acatistul Sfântului Dumitru: „Având noi racla cinstitelor tale moaște, Cuvioase Părinte, ca la un izvor de daruri toți cu credință alergăm…”, citesc tare pelerinii în Icosul 3. Apoi, se pun pe gânduri.
Cei mai mulți coboară fericiți Dealul, după vizita la sfinți. Sunt unii care rămân la zidul bisericii vechi, țin isonul slujbei. Privesc spre piața largă din fața Patriarhiei, pe unde se scurge mulțimea care a fost la raclele sfinților. Acolo e baraj de preoți. Sunt unii eleganți, veseli, ce-i triază pe copiii care vor să meargă la Sfântul. „E mai greu. La pelerinajul de anul trecut mulți au abuzat. Au venit cu copii mici, ca să intre ei. Să nu stea la rând”.
Procedura „skip the line la moaște” funcționează și de data asta. Dar altfel, când o gloată de micuți așteptau bunăvoința preoților pentru a merge să se închine sfinților, un preot cu aer important apare în fruntea unui grupuleț: trei bărbați și o femeie. Preotul cu mină de înalt monah discută cu colegii de la gard, ăștia din urmă vorbesc cu jandarmii, grupulețul o ia pe contrasens spre racle. Intră în fața credincioșilor și ies veseli. Cu preotul, iarăși, în frunte pleacă, miruiți, la vale. „Oare Sfântu’ te mai ascultă dacă te bagi, așa în față”, e întrebat unul din preoții de la gard. Omul lui Dumnezeu aruncă o privire fioroasă, nu zice nimic, pleacă. Un altul încearcă să o dreagă: „Nu contează cum ajungi, Sfântul ascultă pe oricine”. „Amin!”, completează al treilea.
Bani de lemne, de la Sfântu’
Noaptea, la pelerinaj, e timpul celor oropsiți, veniți după pomană. Sau al celor prefăcuți, sosiți „la bulan”. Paralel cu rândul pelerinilor, pe aleea ce coboară de la sfinți e șir de nevoiași. Fără picioare, cu mâini retezate, cu bube mari. Unele, disperate, își țin copiii ca obiect de milă. La butoaiele cu aghiasmă umblă una cu o țâță pe afară din care suge un prunc învelit în trențe. De fusta ei se mai țin două gâgâlici murdare: „Haidi, mă, boierule, dă șî mie, trăiți-ar familia. Dă un ban, că uite la asta mică”. Vine din Grădiștea, de la Giurgiu, să scoată 500-600 de lei până la capăt de sărbătoare. „Haoleooo, ja, mo că te arde!”, țipă când își vede puradelul - un al treilea țânc ce se ținea aiurea după mamș - că s-a atârnat de un butoi cu aghiasmă.
Mai jos, un altul a venit de la Bacău. 34 de ani, trei copii - „sunt și ei pe aici, muncesc” - și o bojdeucă prin Căiuți, Bacău. N-are picioare. Florin, zice că-l cheamă, a ajuns la București cu speranța să facă bani pentru un camion cu lemne, ca să treacă iarna. Prima oară, înainte de a-și alege bucata de trotuar unde s-a pus să cerșească, a mers la sfinți să ceară sănătate.
„Am ciugulit de la Sfânta Parascheva, la Iași, poate îmi dă și Sfântu’ ceva. Ce aș vrea mai mult? Nu bani, taică. Uite, aș vrea să fie ca în filmu’ ăla cu Iisus, să apară El aici, printre lume, și să zică: Ridică-te și umblă”, zice cerșetorul fără picioare. La Iași a făcut câteva mii de lei, la București speră tot cam la atât - „că anul trecut am plecat de aici cu 1.800 de lei”. Se plânge de primar, că nu vrea să-i dea nimic. „Omul are gater, când am fost la el mi-a dat vârfuri de brad. La Primărie a zis că nu are cum să mă ajute social”. Zice că primește ajutor de handicap gradul unu, dar n-ajunge. Mai are și alocația copiilor, dar se duce pe școală, „că merg zi de zi”.
„Ia uite, a plantat-o și pe asta aici”, comentează cerșetorul când vede „concurența” instalată la doi pași: e una abia adusă în scaun cu rotile, nici ea nu are picioare. În jurul ei sunt trei, îmbrăcați țiplă. Florin nu vrea să dezvolte subiectul „însoțitorilor”, care dispar rapid din zonă. Îi e frică: „cine știe, nu cred că e forțată. Pe afară se mai face, aici… nu știu ce să zic”. Inspirat, poate, de „concurență”, omul își aduce aminte că acum vreo doi ani, tot așa, niște tineri îmbrăcați bine, au venit la el acasă să-I spună că o să-l ajute. I-au făcut poze, l-au filmat, au scris niște informații despre el, i-au vorbit de un cont bancar. „De atunci nu am mai auzit nimic despre ei. Or fi luat bani, că ziceau că pun pe internet, nu știu”, comentează cerșetorul. Se scuză că trebuie să mă lase. Orice străin în apropierea lui strică vadul - nu are timp să piardă.
„Ăștia fără picioare să nu se plângă!”
Gigi, de vizavi, are un picior. Zâmbește strâmb la povestea lui Florin. „Ăsta se plânge? Cu gradul 1? Dar eu ce să fac cu piciorul amputat și cu grad 2. 700 de lei, mama mea!”, boscorodește bătrânul. E din Ploiești, zice că nu a mers la primar să-i ceară ajutor: „Mi-e rușine! Am amenzi de nu le mai știu numărul, că mai cerșesc și prin oraș”.
Cerșetorul zice că e venit direct de la Iași, a mai rămas și după sărbătoarea Sfintei Parascheva, să rotunjească ce a produs. Povestea se oprește brusc, omul cască gura a mirare: de sus coboară gloată mare. E o familie de căldărari, cu pălării mari, sacouri cu sclipici, fuste crețe și mult aur. „Ia să vezi miliardarii ăștia. Stai, nu pleca o să-ți arăt realitatea”, apucă să șoptească cerșetorul. Și întinde mâna spre țigani. Unul dintre ei se scobește în pantalonii largi și scoate o hârtie. Un altul se afurisește cu dreapta în sacoul argintiu și scoate și el o bancnotă. Amândoi pun banii în mâna amărâtului: 2 lei. „Vezi?”, zice cerșetorul din Ploiești „mereu ăia care se milostivesc sunt ăia săracii. Rup din puțin și dau la amărâți”.
Prin fața omului trece o bătrână. E fericită, pupă busuiocul cu care a mers la sfinți: „Uite ce repede pot să merg. Mulțumesc, Doamne!”.
Un preot își umple bancheta jeep-ului negru cromat cu flori „culese” de la biserică. Împăturește sutana, scoate podoabele, oftează greu: „Mare e grădina….”.
De sus se aude Crezul - „Cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, văzutelor tuturor și nevăzutelor….”.