Student în științe la Harkov, urmărit de poliția secretă țaristă ca activist narodnicist, e deportat în Siberia, ajunge la Cercul polar și traversează Europa înainte de a se refugia, via Basarabia, la Iași. O viață nebună, nebună, pe care, iată, o povestim mai jos.
„Uite-l pe străzile lașilor, căutându-și rostul. Se lucra tocmai la pavarea unor străzi. Și-a oferit brațele. Multe săptămâni a avut drept domiciliu piața Unirii, iar drept căpătâiu, noaptea - o gămăgioară de pietriș”, nota, nu fără o undă de nostalgie, în „Chemarea” din 10 mai 1920, Constantin Graur, marcând astfel începuturile (nu tocmai ușoare) ale lui Solomon Katz în România interbelică. Ambițios, instruit și impetuos, cel care avea să-și ia numele de Constantin Dobrogeanu-Gherea a învățat repede limba română, asistat de Ion Nădejde, apoi a participat la constituirea primelor nuclee și publicații socialiste de la noi, în frunte cu revista Contemporanul (1881), căreia îi va fi mentor. „Va fi urmat de o bună parte a tineretului intelectual idealist”, remarca istoricul literar Paul Cernat în siajul unei minibiografii extraordinare.
Cetățean român din 1890
„În 1882, Dobrogeanu-Gherea ia în proprietate restaurantul Gării din Ploiești, iar în 1890 primește cetățenia română, sprijinit cu fair-play chiar de adversarul Titu Maiorescu - amintea profesorul Paul Cernat. Aflat în avangarda criticii marxiste, pionier al criticii noastre analitice și sociologice, acest autodidact excelent informat, admirator al lui Taine, Brandes, Marx și Bielinski, a fost primul teoretician și ideolog important al social-democrației românești (afin cu Karl Kautski), autor al programului Partidului Social Democrat Român (1893) și al multor texte programatice («Ce vor socialiștii români» ș.a.). Critica sa a fost nu doar opusă, ci și complementară celei a lui Maiorescu, pe care l-a respectat. Nu a contestat criteriul estetic, ci l-a considerat insuficient”.
Implicat în mișcarea muncitorească internațională
Mai departe: „N-a avut o mare literatură pe care s-o administreze, drept pentru care principalele sale studii au fost despre autori junimiști (Eminescu, Caragiale, Coșbuc). Bun cunoscător al actualității culturale ruse și franceze, Constantin Dobrogeanu-Gherea a scris texte-reper despre «Năpasta» și proza naturalistă a lui Caragiale, care i-a devenit prieten după despărțirea de liderul junimist. Eseurile despre tendenționism și tezism, despre personalitate și morală în artă etc. rămân repere ale criticii autohtone. Publicist asiduu, implicat în mișcarea muncitorească internațională, renunță, după «trădarea generoșilor» socialiști (trecuți la PNL) la critica literară în favoarea activității de teoretician social”.
Trei copii, unul asasinat
Printre ultimele acuarele cernatiene: „«Neoiobăgia» (1910) e un echivalent socialist al teoriei formelor fără fond, o critică a modernizării liberale impuse unei societăți feudale. În «Amintiri din trecutul depărtat» (1916) evoca tribulațiile tinereții. Recuperarea lui propagandistică din anii ’50 e frauduloasă și i-a făcut rău până azi. Critica noastră modernă, de la Ibrăileanu și Iorga la Lovinescu și Ralea, îi datorează mult”. În loc de concluzie: „Studiile sale literare, uneori naive, s-au învechit, nu și reflecțiile asupra criticii, iar teoriile sociale sunt de referință. A avut trei copii: Ștefania - măritată cu Paul Zarifopol, Alexandru - întemeietor al P(d)CR, asasinat ca troțkist de Stalin în timpul Marii Terori, și filosoful Ionel Gherea, autor și al unui mic roman al adolescenței în colaborare cu fiul mai mic al lui Caragiale («Nevinovății viclene», 1920). De reconsiderat”.
Viața (lui Gherea) bate filmul
În 1875, ajutat de prieteni, Solomon Katz trece granița din Basarabia în România și se oprește la Iași. De aici pleacă apoi în Elveția, ca să-și regăsească tovarășii emigrați. Se întoarce la Iași în vara aceluiași an, unde se angajează ca salahor la căile ferate, vopsitor, cizmar. Se căsătorește cu Sofia Parcevska, poloneză cu origini evreiești ca și el, traducătoare în limba română a lui Cehov. Împreună cu soția se mută la București în 1876. În acel moment, Gherea, la fel ca foștii revoluționari ruși stabiliți în România, joacă rol de intermediar între cei rămași în Rusia și cei din Occident.
Pașaportul fals și rețeaua de spălătorii
În timpul războiului ruso-turc din 1877-1878, Gherea se oferă voluntar la Crucea Roșie ca să împartă literatură radicală trupelor rusești cantonate în țară. Folosindu-se de pașaport american fals, pe numele Robert Jenks (Robert Jinks după alte surse), deschide o rețea de spălătorii pentru armata rusă, la Ploiești, Brăila și Buzău, prin intermediul cărora alimentează nemulțumirea lucrătorilor care „spală lenjeria murdară a capitaliștilor ruși”. Un ofițer cazat în aceeași locuință cu Gherea la Brăila devine suspicios de agitația din jurul casei și alertează autoritățile țariste.
Poliția secretă și evadarea în Oceanul Arctic
Astfel, în noiembrie 1878, poliția secretă rusă îl răpește pe Gherea de pe peronul gării din Galați și îl deportează în Rusia. Este întemnițat mai întâi în faimoasa fortăreață Petropavlovsk din Sankt Petersburg și apoi în localitatea siberiană Mezen, în apropiere de Marea Albă. De acolo evadează împreună cu un alt prizonier și ajunge în portul Vadzoe, din Norvegia, după o călătorie de 15 zile plină de peripeții în Oceanul Arctic, pe un vas de pescuit. Din Norvegia călătorește în Franța, la Paris și înapoi în România. Un aventurier a cărui viață ar merita expusă cinematografic!
Regii României, înnebuniți după sarmalele și prăjiturile lui Gherea
Stabilit la Ploiești încă din 1876, Constantin Dobrogeanu-Gherea lua în exploatare restaurantul gării (astăzi Gara de Sud), utilizat inițial, grație demersului lui C.A. Rosetti, la ajutorarea refugiaților basarabeni. În scurt timp, evreul ucrainean convertit în cârciumar român avea să pună pe picioare afacerea. „Nu numai călătorii, dar și ploieștenii luau masa la restaurantul din gară - unde spuma de drojdie, pateurile, brânzoaicele, sarmalele și pelinul de Drăgășani, pe lângă tocanele naționale și sârbești, făceau faima localului. Foarte des când era masă mare la palatul regal - în special vara, când reședința era la Sinaia - se făcea lui Gherea comanda”, nara Mihai Sevastos, în „Monografia orașului Ploiești” („Cartea Românească”, 1937).
Nazuri princiare
Tot Sevastos a redat o anecdotă celebră în epocă: „Barbu Delavrancea povestea că - fiind primar al Capitalei - Regele Carol I l-a reținut la masă. La desert prințul Carol refuză prăjitura. Întrebat de ce, răspunde: - Nu-mi place, că nu-i de la Gherea”. Așadar, viitorul rege Carol al II-lea savura în copilărie prăjiturile de la restaurantul deschis de criticul literar în gara din Ploiești. „Mulți scriitori, legați prin prietenie de Gherea, soseau la Ploiești și stăteau zile și nopți întregi la mese care nu se mai strângeau. Veneau acolo Caragiale, Vlahuță, Coșbuc, Delavrancea, V.G. Morțun, Tony Bacalbașa, D. Anghel, St.O. losif, Artur Stavri, Ion Teodorescu, Ronetti-Roman, dna lzabela Sadoveanu și alții”, mai menționa Mihai Sevastos. Printre acești alții s-au numărat Titu Maiorescu, Petre Carp, Bogdan Petriceicu Hasdeu…
Ocări și slavă
„Oricine își va arunca ochii asupra criticilor ce se fac la noi, fie în foiletoane, fie în reviste, nu va putea să nu se simtă mâhnit - scria Dobrogeanu-Gherea într-un articol vitriolant pentru scena culturală de la începutul secolului al XX-lea. Critica românească, cu foarte mici excepții - urma acesta -, e cât se poate de deșartă, o critică de frunzăreală. E mare rețeta în literatura noastră, dar mai mare încă în critică. Critica la noi nici n-are o viață neatârnată, ea trăiește pe lângă literatura artistică, din viața acestei literaturi, și nu pentru a-i da vreun ajutor, ci mai degrabă pentru a o încurca”.
Tabere
Cum anume? „Când apare vreo lucrare a unui scriitor al nostru, criticii se împart de obicei în două tabere: unii, dușmani ai artistului, îl ocărăsc, îl numesc om fără talent, nulitate, așa din senin fără nici o motivare; alții, prieteni, îl ridică în slavă și iarăși fără de motivare. Astfel scriitorul ajunge după unii o nulitate, după alții un maestru, un talent fără pereche. Iar prieteșugul și dușmănia atârnă de niște factori care îndeobște n-au nicio legătură cu literatura, ca de pildă: colaborarea la aceeași revistă, înregimentarea în aceeași gașcă literară, ba de multe ori își vâră coada și politica de partid. Așa că un scriitor care e maestru, talent mare, geniu când face parte din partidul politic al criticului, ajunge nulitate când trece în alt partid”. Nu că s-ar fi schimbat prea multe astăzi în peisajul cultural românesc.
Încondeiat de Troțki
De la revoluționarul rus Lev Davidovici Bronstein, cunoscut mai bine sub numele de Lev Troțki, ne-au rămas câteva informații interesante legate de Constantin Dobrogeanu-Gherea: „Printre miniștrii, diplomații sau prefecții din România, nu puțini sunt cei care au învățat alfabetul politic de la Gherea. Din fericire ei nu sunt singuri. Din 1890, Gherea a condus prima generație de muncitori socialiști români spre învățăturile marxismului. Gherea și Rakovsky au fost primii care au îndreptat Partidele socialiste spre Revoluția din Rusia și au inițiat un nou tip de partid socialist”.
L-a pus pe Caragiale lângă Dostoievski
Criticul literar Constantin Dobrogeanu-Gherea, fin cunoscător al literaturii ruse, nu s-a sfiit să-l așeze pe I.L. Caragiale alături de Fiodor Dostoievski, comparând proza (scurtă) de analiză a lui nenea Iancu cu romanele de adâncă explorare psihologică ale romancierului născut la Moscova.
168 de ani s-au împlinit pe 21 mai 2023 de la nașterea lui Solomon Katz, aka Constantin Dobrogeanu-Gherea, mort tot într-o zi de mai, pe 7
„A fost un pionier al criticii sociologice și al gândirii sociale autohtone, cu o receptare marcată de multe prejudecăți - unele stupide, altele răuvoitoare”, Paul Cernat, istoric literar
„Un om de idei și un umanist social-democrat, afin cu Karl Kautski sau Jean Jaures, și un «produs de import» perfect asimilat, cu rol emancipator și reformator”, Paul Cernat, istoric literar
1876 a fost anul în care Constantin Dobrogeanu-Gherea s-a mutat la Ploiești, oraș în care a administrat o cârciumă faimoasă în epocă
„Recuperarea lui propagandistică din anii ’50 e frauduloasă și i-a făcut rău până azi”, Paul Cernat, istoric literar