Legea Fundamentală care a intrat în vigoare acum un secol interzicea străinilor să dețin funcții publice în România sau proprietăți imobiliare rurale. Regele era centrul Statului, el putând ierta pe oricine de o pedeapsă penală sau chiar să-i micșoreze această pedeapsă. Regele făcea parte atât din puterea legislativă, cât și din puterea executivă și era succedat la Tron doar de descendenți pe linie bărbătească directă. Constituția din 1923 nu permitea instituirea de privilegii în materie de impozite, dar nici purtarea, în public, de distincții primite de un stat străin, fără aprobarea Regelui. Un român care se punea fără voie de la Guvern în slujba unui stat străin își pierdea cetățenia. Biserica ortodoxă devenea, prin Constituție, Biserica națională a României iar, împreună cu Biserica greco-catolică, avea întâietate față de toate celelalte culte religioase. Presa, acum un secol, erau ocrotită de Legea Fundamentală, fiind interzisă nu doar suprimarea vreunei publicații, dar și suspendarea ei. Iar arestările în materie de presă nu erau premise.
În urmă cu 100 de ani, Adunarea Deputaților și Senatul adoptau prima Constituție a României, după Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 și a intrat în vigoare la o jumătate de secol după adoptarea Constituției din 1866, dar mai ales după ce României i-au fost atașate, odată cu încheierea Primului Război Mondial, provinciile Basarabia, Bucovina și Transilvania.
Proiectul noii Constituții a fost supus dezbaterii parlamentare după ce, la 19 ianuarie 1923, a fost instaurat guvernul condus de Ion I.C. Brătianu. Noua Constituție a fost adoptată de către Adunarea Deputaților, la data de 25 martie 1923, și de către Senat, la data de 27 martie 1923, fiind promulgată de Regele Ferdinand I la data de 28 martie 1923, intrând în vigoare a doua zi, în data de 29 martie 1923.
Legea fundamentală adoptat acum o sută de ani a fost abrogată în 1938, însă Regele Mihai a repus-o în drepturi după 23 august 1944. Această Constituție a funcționat până la lovitura de stat din 30 decembrie 1947 dată de comuniști. Vidul constituțional a existat până în 13 aprilie 1948, când a fost adoptată Constituția Republicii Populare Române.
De la Regat, la Republică
Potrivit Constituției României din 1923, „Regatul României este un stat național, unitar și indivizibil”. Spre deosebire de această definiție, în Constituția actuală aflată în vigoare, revizuită în 2003, „România este un stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil”, iar „forma de guvernare a statului român este republica”.
Lege Fundamentală adoptată acum o sută de ani prevedea că „nu se admite în stat nicio deosebire de naștere sau de clase sociale. Toți Românii, fără deosebire de originea etnică, de limbă sau de religie, sunt egali înaintea legii și datori a contribui fără osebire la dările și sarcinile publice”. Se legifera, de asemenea, că „numai ei (românii n.red.) sunt admisibili în funcțiunile și demnitățile publice, civile și militare. Străinii nu pot fi admiși în funcțiunile publice decât în cazuri excepționale și anume statornicite de legi”.
În forma actuală, Constituția stabilește că „funcțiile și demnitățile publice civile și militare pot fi ocupate, în condițiile legii, de persoanele care au cetățenia română și domiciliul în țară”. Însă, „în condițiile aderării României la Uniunea Europeană, cetățenii Uniunii Europene care îndeplinesc condițiile legii au dreptul de a alege și de a fi aleși în autoritățile administrației publice locale”.
Doar românii și naturalizații aveau dreptul să dețină imobile rurale
În 1923, Constituția statua că „toate privilegiile, de orice natură, scutirile și monopolurile de clasă sunt oprite pentru totdeauna în Statul Român”, iar „titlurile de noblețe sunt și rămân neadmise în Statul Român”. De asemenea, „decorațiunile străine se pot purta în România numai cu autorizarea Regelui”. În prezent, Constituția României nu face nicio astfel de referire.
Mai departe, textul constituțional adoptat acum o sută de ani legifera faptul că „numai românii și cei naturalizați români pot dobândi, cu orice titlu, și deține imobile rurale în România. Străinii vor avea drept numai la valoarea acestor imobile”.
Astăzi, Constituția prevede că „cetățenii români și apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecția generală a persoanelor și a averilor, garantate de Constituție și de alte legi”.
Rolul Bisericii ortodoxe, prevăzut în Constituție
Prima Lege Fundamentală adoptată după Marea Unire de la 1918 punea un accent deosebit pe religie și culte. Conform textului de atunci, „libertatea conștiinței este absolută. Statul garantează tuturor cultelor o deopotrivă libertate și protecțiune”.
De remarcat este că, atunci, legiuitorul constituant prevăzuse că „întrucât exercițiul lor nu aduce atingere ordinei publice, bunelor moravuri și legilor de organizare a statului, Biserica creștină ortodoxă și cea greco-catolică sunt biserici românești”. Mai mult, „Biserica ortodoxă română fiind religia marei majorități a românilor este Biserica dominantă a Statului Român, iar cea greco-catolică are întâietate față de celelalte culte”.
Constituția României din 1923 sublinia, de asemenea, că „Biserica ortodoxă română este și va rămâne neatârnată de orice chiriachie străină, păstrându-și, însă, unitatea cu Biserica ecumenică a Răsăritului în privința dogmelor”. Iar „în tot Regatul României, Biserica creștin ortodoxă va avea o organizare unitară, cu participarea tuturor elementelor ei constitutive, clerici și mireni. Chestiunile spirituale și canonice ale Bisericei ortodoxe române se vor regula de o singură autoritate sinodală centrală. Raporturile dintre diferitele culte și stat se vor stabili prin lege”.
Astăzi, Constituția României prevede că „cultele religioase se organizează potrivit statutelor proprii, în numele legii”, că „în relațiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acțiuni de învrăjbire religioasă” sau că „cultele religioase sunt autonome față de stat și se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenței religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile și în orfelinate”.
Miniștrii nu aveau voie să voteze legi în Parlament
Există și alte câteva referiri în textul Legii Fundamentale adoptate, în România, în 1923 care atrag în mod deosebit atenția. Spre exemplu, „niciun membru al Casei Regale nu poate (nu putea – n.red.) fi ministru”. De asemenea, „Dacă miniștrii sunt (erau – n.red.) și membri ai Adunărilor, ei pot lua parte la dezbaterea legilor, dar nu au dreptul de a vota”.
Constituția de acum 100 de ani stabilea că „nu se pot statornici privilegiuni în materii de impozite”, iar „Reședința Guvernului este Capitala Țării”, precum și că „limba românească este limba oficială”.
La acea vreme, „niciun român, fără autorizarea Guvernului, nu poate (nu putea - n.red.) intra în serviciul unui stat străin, fără ca prin aceasta să își piardă cetățenia”.
De asemnenbea, extrădarea refugiaților politici era interzisă prin Constituție.
Suveranul României se afla în centrul puterii politice. Prerogativele Regelui, mult superioare actualei funcții prezidențiale
Și mai interesantă este, însă, modalitatea de organizare a statului, la 1923, și cum erau conferite de Constituția de atunci puterile în stat. Puterea legislativă era exercitată, colectiv, de către Rege și de Reprezentațiunea națională. „Reprezentațiunea Națională se împarte în două Adunări: Senatul și Adunarea Deputaților. Orice lege cere învoirea a câtor trei ramuri ale puterii legiuitoare”, prevedea Constituția adoptată atunci.
Astăzi, Constituția prevede că „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării. Parlamentul este alcătuit din Camera Deputaților și Senat”.
În 1923, legea Fundamentală stabilea că „puterea executivă este încredințată Regelui, care o exercită regulat prin Constituțiune”. În prezent, „Guvernul este numit de Parlament, la propunerea președintelui României. Guvernul exercită, prim prim-ministru, puterea executivă”.
Succesiunea la Tron
Regele era, așadar, în centrul statului. Astfel, „puterile constituționale ale Regelui sunt creditate în linie coborâtoare directă și legitimă a Majestății Sale Regelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, din bărbat în bărbat și cu exclusiunea perpetuă a femeilor și coborâtorilor lor”.
„În lipsă de coborâtori în linie bărbătească a Majestății Sale Regelui Carol I, succesiunea Tronului se va cuveni celui mai în vârstă dintre frații sau coborâtorii acestuia, după regulele statornicite. Dacă niciunul dintre frați sau coborâtorii lor nu s-ar mai găsi în vieață sau ar declara mai dinainte că nu primesc Tronul, atunci Regele va putea indica succesorul său dintr-o dinastie suverană din Europa occidentală”, era norma prin care avea loc succesiunea la Tron.
Potrivit primei Constituții de după Marea Unire, „La moartea Regelui, Adunările (Parlamentul – n.red.) se întrunesc, chiar fără convocare, cel mai târziu zece zile după declararea morții. De la data morții Regelui și până la depunerea jurământului a succesorului său la Tron, puterile constituționale ale Regelui sunt exercitate, în numele poporului român, de miniștri”.
Textul stabilea că „Regele este major la vârsta de 18 ani împliniți. Regele, în vieață fiind, poate numi o Regentă, compusă din trei persoane care, după moartea Regelui, să exercite puterile regale în timpul minorității succesorului Tronului. Regenta va exercita, totodată, și tutela succesorului Tronului în timpul minorității lui. Dacă la moartea Regelui, Regenta nu s-ar găsi numită și succesorul la Tron ar fi minor, ambele Adunări întrunite vor numi o Regentă”.
Dreptul de a ierta de pedepse sau chiar de a le micșora
În zilele noastre, președintele României este ales prin vot uninominal, egal, direct, secret și liber expirat. Constituția României prevede că „nicio persoană nu poate îndeplini funcția de președinte al României decât pentru cel mult două mandate. Acestea pot fi și consecutive”.
În prezent, mandatul președintelui României este stabilit la 5 ani și poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă.
În 1923, Constituția prevedea că „Persoana Regelui este inviolabilă”. În Constituția actuală este statuat că „președintele României se bucură de imunitate”.
În urmă cu 100 de ani, se prevedea că „Regele numește și revocă miniștrii săi. El sancționează și promulgă legile. El poate refuza sancțiunea sa. El are dreptul la amnistie în materie politică. El are dreptul de a ierta sau micșora pedeapsa în materii criminale, afară de ceea ce se statornicește în privința miniștrilor. El este capul Armatei. El are dreptul de a bate monedă”.
Spre deosebire de aceste atribuții extinse ale unui rege, președintele României, în prezent, desemnează un candidat pentru funcția de prim-minstru și numește Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament. Președintele este comandantul suprem al forțelor armate și poate acorda grațieri individuale.
În timp ce Regele nu putea fi atins de vreo procedură politică, președintele României poate fi suspendat și demis din funcție prin referendum, dar poate fi pus și sub acuzare pentru înaltă trădare.
Nu se puteau face arestări în materie de presă. Jurnaliștii se bucurau de drepturi civile și politice
La cinci ani după momentul Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, noua Constituție care punea bazele legilor în statul român reglementa, într-un mod aproape de necrezut astăzi, drepturile presei și ale jurnaliștilor.
În cuprinsul articolului 25 din această Lege Fundamentală, se prevedea că „Constituțiunea garantează drepturile tuturor libertatea de a comunica ideile și opiniunile prin viu grai, prin scris și prin presă, fiecare fiind răspunzător de abuzul acestor libertăți în cazurile determinate de Codicele penal, care în niciun caz nu va putea restrânge dreptul în sine. Nicio lege excepțională nu va putea înființa în această materie”.
De asemenea, se prevedea că „Nicio cenzură, nicio altă măsură preventivă pentru aparițiunea, vinderea sau distribuirea oricărei publicațiuni nu se va putea înființa. Nu este nevoie de autorizațiunea prealabilă a niciunei autorități pentru aparițiunea oricărei publicațiuni. Nici o cauțiune nu se va cere de la ziariști, scriitori, editori, tipografi și litografi”.
O garanție interesantă constituțională prevăzută la acel moment era aceea că „Presa nu va fi supusă niciodată sub regimul avertismentelor. Niciun ziar sau publicațiune nu va putea fi suspendat sa suprimat”. Mai mult, „orice publicațiune periodică de orice natură va trebui să aibă un director răspunzător, iar, în absența acestuia, un redactor răspunzător. Directorul sau redactorul va trebui să se bucure de drepturile civile și politice. Arestul preventiv în materie de presă este interzis”.