Jurnalul.ro Special Reportaje Cum ne batem joc de memoria lui Vasile Alecsandri

Cum ne batem joc de memoria lui Vasile Alecsandri

de Alex Nedea    |   

Casa în care a trăit și a compus unul dintre cei mai mari oameni de cultură din istoria noastră, Vasile Alecsandri, a ajuns o ruină. Cel care a înființat Academia Română a ajuns de batjocura tocmai a instituției pe care a fondat-o.

Astfel scria poetul Vasile Alecsandri acum 160 de ani din conacul său de la Mircești: „Pe jilţu-mi, lângă masă, având condeiu-n mână/  Când scriu o strofă dulce pe care-o prind din zbor/ Când ochiu-mi întâlnește și-admiră o cadână/ Ce-n cadrul ei se-ntinde alene pe covor”. Poetul a murit 30 de ani mai târziu, dar nouă ne-au rămas și poezia, și jilțul, și masa, și covorul. Toate sunt acasă la el, la Mircești, într-o clădire căreia i se zice muzeu, dar care e departe de a fi ceea ce ar fi meritat: un loc de pelerinaj pentru toți românii care își respectă cultura. Casa a ajuns un mausoleu al indiferenței și al batjocurii autorităților române.

De cum cobori în parcarea din fața muzeului, te izbește un miros de hoit. Cauți cu privirea să identifici sursa. Peste drum e un mic parc amenajat de primărie printre plopi cu tulpinile proaspăt văruite. Mirosul pare să vină mai degrabă dinspre curtea muzeului. Intrarea e deplorabilă. O poartă din lemn stă aplecată, abia ținându-se în țâțâni, cu vopseaua explodată, lăsând să se vadă tot soiul de alte nuanțe din straturile mai vechi de sub ea. Singurul lucru care te face să bănuiești că e intrarea într-un muzeu și nu într-un grajd abandonat e  o plăcuță din tablă, ruginită, cu literele jupuite de alții: „Muzeul Literaturii Române Iași - Casa V. Alecsandri”.

În muzeu ne întâmpină o doamnă ghid care umblă prin muzeu desculță. Ne spune că e și custode, și de femeie de serviciu. Ne cere 5 lei pe intrare și 10 lei taxă de fotografiere. Ia banii și nu ne dă în schimb nici bon fiscal, nici bilet. Am vrea totuși să fim siguri că banii ajung cu certitudine în contul muzeului, și nu în buzunarul angajaților, așa că insistăm pentru bilete. Doamna ne rupe bilet spunându-ne că urma oricum să ne dea la plecare, dar se scuză că nu are să ne dea chitanță pentru taxa de fotografiere, pentru că ar fi plecată colega ei undeva cu chitanțierul. Așa că ne dă la schimb o revistă „Dacia Literară” pe care cineva a scris cu carioca un preț: „10 lei”. Dar chiar și cu taxa plătită nu prea îți vine să faci nicio poză, căci nu prea poți pleca de aici cu amintiri frumoase. Toate camerele lui Alecsandri put a mucegai. Pereții par bureți îmbibați cu apă, la fel și tavanele camerelor care din loc în loc stau cocoșate deasupra capetelor turiștilor, amenințând să se prăbușească. Pereții de lângă soba lui Alecsandri au crăpături de ai putea să bagi degetul. Nu e orice sobă. E cea la căldura căreia a scris pastelurile, poate cea la care se referea în următoarele versuri: „Aşezat la gura sobei noaptea pe când viscoleşte/ Privesc focul, scump tovarăş, care vesel pâlpâieşte”.

„Ulucii sunt prost construiți și toată apa care cade de pe acoperiș se duce sub casă”, explică ghidul nostru, care ne asigură că s-au făcut toate demersurile pentru a se obține finanțare pentru reconsolidarea clădirii și că se așteaptă fonduri. Culmea e că muzeul a fost restaurat o dată în anii ’90, numai că la puțin timp după așa-zisa investiție clădirea a început să crape. „Probabil la ultima restaurare cimentul s-a cam dat peste gard și s-a zidit mai mult cu nisip. S-a vândut cimentul de către localnici, s-a dat pe o sticlă de rachiu, doar așa îmi explic că după doar 20 de ani a început să crape”, ne spune angajata. Și proiectarea restaurării pare să se fi făcut prost.

O gălea' de apă pentru Alecsandri

Ai fi tentat să crezi că muzeul arată așa cum arată doar din lipsă de bani. Dar nu e vorba numai despre lipsa banilor, ci și de lipsă de bun-simț. E suficient să trebuiască să vizitezi WC -ul din curte. În fața lui stă răsturnat și împrăștiat un sac de gunoi. Ies din el multe cutii de bere goale și strivite, semn că cineva a făcut chef în curtea muzeului și nimeni nu a s-a obosit să strângă după ei. Interiorul toaletei îți mută nasul din loc și îți întoarce stomacul pe dos, pereții sunt murdari de dejecții până în tavan. O întrebăm pe angajata muzeului, care e și femeie de serviciu, despre situația toaletei. „Dumneavoastră nu ați văzut în ce hal sunt toaletele alea? Nu puteți să le lăsați așa, e totuși un muzeu”. „Nu am văzut. Nu am mai fost de mult la ele”. „Păi când vă vine să mergeți la toaletă, unde vă duceți?”. „Mă duc acasă...”. Îi spunem că din respect pentru turiști ar trebui spălate. Temeinic spălate, se subînțelegea. Doamna găsește soluția: „Aștept să vină paznicul și îl pun să arunce o gălea' de apă”.

„Avem probleme foarte importante decât Jurnalul Național”

În asemenea circumstanțe nu e de mirare că de la an la an sunt tot mai puțini turiști care calcă pragul casei lui Alecsandri. Sunt departe vremurile acelea în care autobuzele cu elevi nu găseau loc în parcarea muzeului. Azi abia dacă mai sunt 3.000 de turiști, și aceștia în marea lor majoritate din Republica Moldova. Custodele nu crede că aspectul deplorabil al muzeului e cel care alungă turiștii și ne dă următoarea explicație: „Nu prea mai vin turiști pentru că le e frică profesorilor să mai urce în autobuze cu copiii, nu ați văzut câte nenorociri pe șosele?”.

Am încercat să obținem un punct de vedere și de la Academia Română. Am trimis o serie de întrebări prin e-mail în care ceream explicații în privința motivelor pentru care casa lui Alecsandri este lăsată de izbeliște. În lipsa unui răspuns, am revenit cu un telefon. O doamnă foarte afectată la telefon ne spune că nu vom primi în timp util un răspuns pentru că „e perioadă de concedii”. Îi spun că regulamentul spune că în perioada de concedii posturile sunt acoperite de înlocuitori și că trebuie să fie cineva în toată instituția care să ne răspundă totuși la întrebări. Explodează: „Trebuie să înțelegeți că noi aveam probleme foarte importante decât Jurnalul Național (sic!)”.

„Probabil la ultima restaurare cimentul s-a cam dat peste gard și s-a zidit mai mult cu nisip. S-a vândut cimentul de către localnici, s-a dat pe o sticlă de rachiu, doar așa îmi explic că după doar 20 de ani a început să crape” custodele muzeului

Istoria casei

Potrivit portalului wikipedia.org, conacul de la Mircești a fost construit chiar după planurile omului de cultură, în perioada 1861-1867, iar în curte poetul a plantat nuci și stejari care au rezistat până astăzi. Aici a primit Alecsandri vizitele unor mari personalități ale vremii: Ion Ghica, Titu Maiorescu, Costanche Negri sau marele compozitor Franz List, care a și concertat în micuțul sat moldovean.

După moartea sa, casa a fost donată de soția Paulina nepoatelor sale, care au donat mai departe clădirea Academiei Române, convinse probabil că această instituție va putea respecta memoria omului care a fost membru fondator al Academiei. O lungă perioadă, Academia s-a ținut de cuvânt. A comandat în anul 1925 construcția unui mausoleu care să adăpostească osemintele poetului. Dar în ultimii zeci de ani nimeni nu s-a mai îngrijit cum se cuvine de ea. Stau mărturie pereții pe care turiștii și-au scrijelit numele la căpătâiul poetului: „Culiță și Coca -1970”.

Ruina de la Hobița

La 25 de kilometri de Târgu Jiu, în satul Hobița, se află o altă ruină celebră: casa lui Constantin Brâncuși. Turiștii sunt momiți spre casa memorială, dar cea adevărată, în care a trăit unul dintre cei mai mari artiști ai lumii, se află la 100 de metri distanță și a ajuns adăpost pentru animale. Au adus-o în această stare problemele legate de moștenire, dar și multă nepăsare, de la autorități până la localnici. Tot ce s-a putut face de la nivelul Culturii, în urmă cu câțiva ani, a fost să se însemneze bârnele care au mai rămas, după o încercare de furt.

TOP articole pe Jurnalul.ro:
Parteneri