Puțini sunt cei care mai știu că am fost primul jurnalist român care a transmis un reportaj de la fața locului despre criza refugiaților. Pe 21 august 2015, în seara în care au izbucnit incidentele dintre poliție și refugiați, la granița cu Macedonia, eu străbăteam calea ferată dintre Serbia și Ungaria alături de un grup de sirieni și, printr-o combinație de intuiție și noroc, avea să-mi fie publicat un reportaj pe prima pagină a ziarului pentru care lucram la acea vreme despre cel mai fierbinte subiect al momentului.
Nu v-aș fi împărtășit un amănunt atât de nesemnificativ dacă nu aș fi considerat că este important să stabilim „premisele” acestei dezbateri despre acest subiect. Am petrecut mult timp alături de refugiați în drumul lor prin Balcani spre Occident. Am dormit și am mâncat alături de ei și chiar le-am susținut public cauza atunci când în România puțini o făceau. Mai mult, am realizat o serie de reportaje în ultimii ani chiar de la fața locului – din Siria și Irak – cu riscuri uriașe pentru siguranța mea și a colegilor mei. Pe scurt, am încercat să înțeleg cât mai bine motivele care îi determină pe acești oameni să-și riște viața în bărci imporvizate, cu resurse limitate și foarte puține cunoștiințe despre provocările unei astfel de călătorii.
Dar un singur lucru nu am putut face, oricât de mult am încercat. Să trec dincolo de corectitudinea politică cu care generația mea de „stângiști europeni” abordează un astfel de subiect. Dreapta o numește naivitate, însă nouă, „activiștilor de stânga”, ne place s-o numim umanism. De ambele părți ale baricadei, dezbaterea a fost cel mult sterilă. Argumente naive mestecate pe banii ONG-urilor europene – de care și eu am beneficiat de atâtea ori – aruncate în luptă cu un discurs autohton ultra-naționalist, cu infuzii creștin-ortodoxe (da, românii s-au erijat foarte repede, ca de obicei, în apărătorii creștinătății, deși nu le-a cerut nimeni s-o facă) și pe alocuri xenofob. Rezultatul? Un dialog al surzilor în care câștiga cine țipa mai tare sau cine are cel mai bun slogan.
De dragul ratingurilor și capitalului electoral, cei mai mulți politicieni români au confiscat discursul și ne-au fixat pe toți într-o poziție din care doar radicalismul, fie el de stânga sau de dreapta, a fost singurul care a câștigat teren. Dacă nu mă credeți, întrebați-l pe liderul Pegida, mai popular ca niciodată.
Corectitudinea politică este o formă de totalitarism, așa cum bine remarcă filosoful Slavoj Zizek într-un articol recent. Zizek argumentează că un „comportament forțat”, așa cum este cel dictat de corectitudinea politică, nu face altceva decât să ne îndepărteze de adevăratul scop al dezbaterii – solidaritatea.
Renunțând la corectitudinea politică, e timpul să admitem că refugiat sau imigrant nu înseamnă neapărat sfânt. Mulți dintre cei care au ajuns în ultima vreme în Europa sunt oameni cu un comportament anti-social evident. Chiar și în timpul pe care l-am petrecut anul trecut alături de acești oameni au fost momente pe care le-aș fi putut califica drept „comportament violent”. Am ales să pun totul pe seama oboselii, stresului sau a experienței traumatice care este războiul. Dar a fost alegerea mea, nu neapărat și realitatea faptelor.
Confruntați cu atacurile asupra femeilor din Germania în noaptea de Revelion, un alt amănunt extrem de important iese la iveală – majoritatea covârșitoare a refugiaților este compusă din bărbați. Într-un studiu publicat recent, cercetătoarea Valerie Hudson susține, bazându-se pe statisticile Organizației Mondiale pentru Migrație, că 66, 26% dintre cei peste un milion de refugiați care au ajuns anul trecut în Europa sunt bărbați. Majoritatea tineri, necăsătoriți. Un asemenea dezechilibru de gen, remarcă Hudson, crează probleme sociale serioase atât pentru refugiați, cât și pentru societățile ai căror membrii devin.
Avem de-a face cu o realitate mult mai nuanțată decăt vor cei care au confiscat discursul să recunoască. Vorbim despre o paradigmă socială cu care Europa modernă nu s-a mai confruntat niciodată și dacă nu renunțăm la corectitudinea politică cu care ne-am obișnuit atât de mult, riscăm să deschidem porțile nu numai unor persoane despre care vrem să credem altceva decât sunt, ci și propiilor noștri demoni cu care suntem atât de bine familiarizați – totalitarismul maselor.