Auzim adesea analiști, dar și oameni de afaceri, spunând că, în criză, e nevoie de majorarea cheltuielilor guvernamentale pentru resuscitarea economiei. Pentru că sectorul privat nu mai e dispus să-și asume riscul de a investi și atunci trebuie realizate investițiile publice. Alți teoreticieni susțin că statul ar trebui să se implice activ în economie și în alte situații, în domeniile „strategice”, precum energia sau infrastructura de transport, care nu ar putea fi lăsate în seama investitorilor privați și a pieței din două motive: 1) investitorii privați sunt mânați doar de dorința egoistă de profit și nu ar ține seama de „interesul public”; 2) investitorii privați nu au suficientă „viziune strategică” pentru a planifica optim aceste proiecte.
Problema este însă că singura modalitate de a proba dacă o investiție și-a atins sau nu scopul este profitul sau pierderea. Dacă aduce profit, înseamnă că produsul îi satisface pe clienți, care sunt dispuși să plătească un preț care să acopere investiția antreprenorului. În caz contrar, antreprenorul are pierderi și dă faliment. În situația investițiilor de stat însă, acest calcul economic este imposibil de efectuat. Și, deși cheltuielile de investiții efectuate din bani publici se contabilizează la PIB, practic nu se poate ști dacă investiția a fost profitabilă, pentru că eventualele pierderi sunt „socializate”.