E drept că murphologia are unele mai domestice gen: „Dacă-i spui șefului că întârzii la muncă deoarece ai avut o pană de cauciuc, în dimineața următoare chiar o vei face”. În timp ce erevanomania e mai mult cu șefi de state și partide, care când întreabă la radio dacă un bărbat poate să aibă mai mult de două ouă, i se răspunde: „În mod normal nu, dar dacă atunci când te apleci în față și te uiți printre picioare și numeri exact patru, să știi că Opoziția a venit puternic din urmă!”.
Da, dar ceea ce vreau să analizez nu este în cheia asta, cum te sună șeful mereu când lipsești de la lucru, ci cum se schimbă comportamentul oamenilor care intră în contact direct cu el. Cele cu care interacționează îndeaproape devin repede șefe și se uită „de sus” la muritori. Cei care sunt consultați în plan ideatic și aduc contribuții la prezentări și analize își iau repede o aură de conducător. Dacă liderul comunică ceea ce i-au oferit să prezinte, consideră că pot fi și ei șefi. Ba chiar și personalul care deschide și închide ușile ajunge să le trântească „ca șefu’”. Ceea ce le lipsește însă celor care fac pe șefii fără a putea fi este capacitatea de a lua decizii. Deci de a avea expertiza de a lucra cu riscul în așa fel încât să rămână șefi.
Sigur că aici se poate face o paralelă între ceea ce susține Karl Marx, că proletarul primește un salariu care reprezintă bunuri de consum ce pot fi produse în trei zile, dar pentru care el muncește cinci, iar cele două zile constituie profitul patronului sau plusvaloarea. Și ceea ce teoretiza Eugen von Böhm-Bawerk, potrivit căruia antreprenorul are venituri mai mari decât muncitorul pentru că îl degrevează pe acesta din urmă de risc. Iată de ce proletarul nu poate să fie „șef”, chiar dacă, din păcate, optica marxistă, egalitaristă, l-ar îndreptăți. După cum observa Gustave Le Bon, oamenii înzestrați, adevărata elită, cea care ridică ștacheta, e firesc să aibă „alte drepturi”, chiar dacă acest lucru e enervant pentru cugetele pasionate de ideea egalitară.
Sigur că cele spuse până acum se referă la șefii autentici, la conducătorii care au capacitatea de a-și lua riscuri și a lucra cu ele. Nu la persoanele impuse „prin algoritm” în fruntea instituțiilor. Poate că însă exact acest fapt derutează, deoarece atunci când pui în fruntea organizației un om obișnuit, care e propulsat la conducere doar de „încărcătura” politică, atunci toți cei din lanțul birocratic simt că ar putea fi șefi. Iar de aici apar „glumițele” de tip Murphy sau Erevan, cum ar fi întrebarea: „Nu ar trebui desființat spionajul?”, cu răspunsul pe măsură: „În principiu, da, dar ce vom face cu mulțimea de șomeri?”.
Ca să aflăm ceea ce face un șef adevărat trebuie parcurs Taleb, pentru a fi conștienți că riscul e cea mai înaltă virtute, este asumat de o persoană căreia nu-i tremură mâna pe decizie, pentru a ajunge la zicerea lui Gică Hagi: „Un lider este un conducător, care te face când tu, unde stai tu, tuturor vă e mai bine”. „Regele”, în ciuda exprimării stângace, adevăr grăiește!