Şeful Secţiei Clinice Chirurgie Toracică din cadrul Institutului Oncologic Bucureşti, profesor universitar doctor Teodor Horvat, împlineşte vineri 66 de ani. Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”.
“După cum ştiţi, eu nu m-am născut la Bucureşti, ci într-un sat – Seleuş (Arad), departe de aici, la 25 noiembrie 1950, într-un sat în care moşii şi strămoşii credeau că pentru toţi românii soarele de la Bucureşti răsare. Aşa am crezut şi eu şi încă mai cred, motiv pentru care am venit la Bucureşti, la Şcoala de Doctori. Nu am intrat primul la Institutul Medico-Militar, dar am ieşit primul ca şef de promoţie în 1975. Am început chirurgia generală, ca intern, în 1974, apoi am fost secundar (rezident) în 1977, specialist în 1980, primar în 1991. În chirurgia toracică am obţinut titlul de medic specialist în 1986 şi pe cel de medic primar în 1992. La toate examenele susţinute am fost primul clasat pe ţară. Unii or să spună ca am avut pile. Nu am avut nici o pilă, am avut însă noroc de câţiva oameni care m-au învăţat chirurgie, care m-am sfătuit şi mi-au îndrumat paşii pe linie profesională, militară şi universitară. Voi fi veşnic recunoscător profesorilor mei chirurgicali – Traian Oancea, Dan Setlacec şi Vasile Cândea, precum şi părintelui meu didactic – profesor doctor Cornel Dragomirescu. Nu pot să nu mulţumesc doamnei manager profesor doctor Rodica Anghel pentru înfiinţarea Secţiei de Chirurgie Toracică de la Institutul Oncologic Bucureşti, a doua patrie chirurgicală pentru mine şi pentru colaboratorii mei Cezar Motaş, Mihnea Davidescu, Natalia Motaş, Corina Bluoss, în care am imigrat în 2009, venind de la Spitalul Militar Central, unde fusesem şef de secţie la chirurgie toracică până în 2006. An în care am trecut în rezervă cu gradul de general, la 56 de ani, an în care au început hăituirea, persecuţia şi pedepsirea lui Horvat şi a elevilor săi apropiaţi pentru a pleca. Şi am plecat. Am plecat ajutat şi încurajat şi de profesorii universitari Virgil Păunescu şi Florian Popa, cât şi de miniştrii de atunci, Ion Bazac şi Gheorghe Pogea. Am luat-o de la zero, cu mari greutăţi şi piedici venite de la doctori, nu de la ingineri. Inginerii m-au ajutat. Prietenilor mei, Manole Babici şi Cornel Porumb, ţin să le mulţumesc în mod deosebit pentru ajutor, cât şi altor ingineri, Constantin Savu şi Bogdan Burlacu, aceleaşi mulţumiri. Nu în ultimul rând vreau să-i mulţumesc şi doamnei Diana Şucu”.